Acesta oare să fie Cehov à l’Anglaise?

Cehov a scris comedii. El aşa a declarat. Aşa şi-a dorit. Putem să îl credem sau nu pe cuvânt. Dar domnul doctor aşa a vrut. Drept e că mulţi teoreticieni şi regizori îşi cam bat capul cu comicul lui Anton Pavlovici. Pentru că nu prea îţi vine să râzi nici când citeşti cum Treplev se împuşcă în cap, nici când Maşa declară că îl iubeşte pe Verşinin, nici când Unchiul Vanea se îmbată cu Astrov, nici când se taie livada de vişini. Dar dacă de cele mai multe ori exegeţii se luptă cu „ce a vrut să spună autorul”, domn’ doctor ne-a scutit de căutări pe cărări alăturea cu drumul. E comedie, domnule. Iar de-acum, fiind în cunoştinţă de cauză, nu ne mai rămâne decât să căutăm atent comedia în ceea ce par a fi drame sadea.

Umorul personalizat cehovian şi umorul englezesc pe aceeaşi scenă pot părea o glumă bună. Dar, cine râde la teatru se pare că râde mai bine. „Cekhov’s first play/ Prima piesă a lui Cehov” un spectacol de Ben Kidd, Bush Moukarzel după A.P. Cehov, montat la Dead Center din Dublin, prezentat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru este genul de spectacol la care poţi să râzi mai mult sau mai puţin inteligent. Cert e că râzi la un spectacol care are ca punct de plecare „Platonov”-ul lui Cehov. Aşadar, e Cehov şi e comedie. E drept, scenariul englezesc îşi propune tocmai să dea cu barosul, cu bila de demolări la propriu în piesa rusului. Poate părea chiar o impietate pentru unii spectatori mai sensibili la luatul peste picior. Ce e sigur e că nu e un spectacol pentru cei politically correct – Cehov. Pentru că timp de o oră şi puţin Cehov e masacrat din toate poziţiile. Cu mai multă sau mai puţină necesitate.

Premisa e simplă: se ia o piesă clasică şi se folosesc toate mijloacele de care dispunem pentru a ne distra pe seama ei şi a teatrului-templu în care se montează de obicei astfel de piese. Şi pentru acest scop cheltuim şi bani mulţi. Pentru că nu par a fi foarte ieftine cele 300 de perechi de căşti prin care fiecare spectator ascultă ce se întâmplă pe scenă. În primele 10 minute are haz propunerea. Îţi pui căştile şi regizorul vine la faţă de cortină şi îţi spune cum îţi va fi călăuză prin spectacol. Şi apoi ai parte de comentarii simpatice, deşi perfect previzibile, care însoţesc fiecare replică – genul de scuze pe care le auzi la bere, ba că actriţa distribuită nu a fost prima lui alegere, ba că actorii nu ştiu ce joacă, ba că joacă prea gros, ba că au sărit trei pagini de text. Drăguţ. Cel mult drăguţ. Dar sentimentul de miştocăreală parcă e prea cusut cu aţă albă, actorii prea joacă schematic gagurile, comentriul care se vrea în timp real e evident un rol şi el şi sentimentul de prefabricat, de artificial se instalează încet-încet.

Apoi vocea regizorului amuţeşte de tot; fără să înţelegi exact de ce alege să se „împuşte” pe la mijlocul spectacolului. Şi atunci intră în sfârşit în scenă Platonov – un spectator din sală care aude la căşti ce trebuie să facă pe scenă. O invenţie regizorală reuşită de această dată, chiar dacă nu poţi fi sigur 100% că nu este vorba tot despre ceva repetat şi pre-stabilit. Şi de aici toate o iau razna, exact ca şi când nu ar mai fi avut regizor – într-un colţ un personaj sparge o placă de beton cu un pickamer, în alt colţ alt personaj încropeşte o perfuzie cu vin, altcineva se dezbracă, de fapt mai toată lumea se dezbracă şi nu ai nici cea mai mică idee de ce, apare şi un ciocan de demolări pe lângă bila care a ras o parte din zidul din decor şi acum atârnă de la pod, un fel de n-ar mai fi generalizat, un haos care nici măcar amuzant nu mai e. Iar asta pentru că spectacolul a uitat să mai fie băşcălios şi se ia în serios dintr-odată, de parcă s-a trezi din beţie şi şi-a spus: Hei, dar ce fac eu aici? E Cehov, ce Doamne iartă-mă!”. Şi se tot precipită aşa actorii pe scenă până la final, când iar apare regizorul şi totul capătă linişte şi un pic de sens; toţi aşezaţi la masă, îşi dau pistolul din mână în mână şi se împuşcă, iar singurul salvat e Platonov pentru care se sacrifică încă o dată regizorul şi se împuşcă pentru a doua oară. O copertă cumva mai consistentă, chiar emoţionantă pentru un spectacol atât de amestecat precum un cocktail în shaker.

„Cekhov’s first play/ Prima piesă a lui Cehov” este un spectacol colorat, cu ceva umor, două idei bune, multe artificii şi excese. Tehnologia implicată în procesul de creaţie funcţionează pe sistemul „mai mare daraua decât ocaua”, iar wowness-ul nu este pe atât de mare, pe cât eforul de a-l obţine. Agitaţie multă, resurse la fel, dar miza este cumva pierdută printre multe intenţii şi entuziasm. Fără să fie un spectacol greşit, cu câteva momente inspirate şi o premisă inteligentă, rămâne doar entertaining epitelial; este exact ca o muscă în care se trage cu puşca. Iar puşca este cea a lui Cehov.

Festivalul Naţional de Teatru

Cekhov’s first play/ Prima piesă a lui Cehov

de Ben Kidd, Bush Moukarzel şi A.P. Cehov

Distribuția :

Liam Carney

Alexandra Conlon

Andrew Bennett

Tara Egan-Langley

Clara Simpson

Dylan Tighe

Regia : Ben Kidd, Bush Moukarzel

Decorul: Andrew Clancy

Efecte și design scenă: Grace O’Hara

Costume: Saileóg O’Halloran

Lumini : Stephen Dodd

Sunetul : Jimmy Eadie, Kevin Gleeson

Coregrafia: Liv O’Donoghue

Dead Centre, Dublin, Irlanda

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.