Acumulări cantitative fără rezultate calitative reale

Cititorii care sunt de o generație cu mine își amintesc, fără doar și poate, de lecțiile de filosofie marxistă în care se vorbea despre faptul că acumulările cantitative ar fi garanția schimbărilor sau, mă rog, a salturilor calitative. Ceea ce s-a întâmplat în ultimul deceniu comunist, îndeosebi în ultimul an al acestuia, nu a făcut decât să confirme cât de păguboasă a fost utopia marxistă.

Pare-se că tot utopic a fost și calculul organizatorilor celei de-a VI-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Oradea (care s-a suprapus peste a XXIV-a ediție a Festivalului de Teatru Scurt) atunci când, pentru a spori numărul înscrierilor a extins peste măsură, adică la 120 de minute, durata spectacolelor socotite a putea trece peste rigorile selecției oficiale. Organizatorii și-au frecat mâinile de bucurie că a crescut numărul înscrierilor, că au avut afiș bogat, însă nu au prea fost atenți la conținutul valoric al acestuia.

Mai exact, trebuie să spunem că în cele opt zile de Festival au putut fi urmărite aproape 25 de spectacole având fie calitatea de concurente, fie aceea de invitate, însă, din păcate, foarte puține au însemnat reușite artistice. O dovadă? Doar un spectacol, unul singur, socotit bun pentru Oradea figurează în selecția Festivalului Național de Teatru. Festivalul orădean și-a redobândit, cel puțin scriptic, statutul de manifestare de cultură teatrală la care iau parte și montări de peste hotare (au putut fi văzute Concert pentru doi clovn, de fapt o reprezentație de circ din Franța, Occidental Express de la Trap Door Chicago și Căldură în noiembrie, producție a Teatrului „Eugène Ionesco”), însă e mai greu de spus care e valoarea adăugată pe care au adus-o cu adevărat acestea. La o adică, dacă ar fi să acord stele, așa cum e regula revistei care găzduiește aceste însemnări, poate că dintre spectacolele înscrise în concurs, cu avizul selecționerului unic Victoria Balint, aflată la o primă experiență de acest gen, doar O lecție de bune maniere (Teatrul Evreiesc de Stat), Pulverizare (Teatrul Apollo 111 din București), Gardenia (Teatrul Odeon din București), Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant (Teatrul Fani Tardini din Galați), Tartuffe (Teatrul Maria Filotti din Brăila), Vârstele lunii (Unteatru din București) și Dragă doamnă profesoară (Teatrul Municipal din Brăila) și, poate, Poveste din Transilvania (Studio Act din Oradea) ar putea obține trei stele. Tatăl de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad ar putea primi trei stele în exclusivitate datorită evoluției remarcabile în rolul principal a actorului Ovidiu Ghiniță. Celelalte spectacole prezente pe afișul Festivalului ar merita doar două sau chiar o singură stea. Ceea ce înseamnă că, dacă ar fi fost supuse unor criterii de eligibilitate autentice, nu conjuncturale, nu vizând interese obscure, relații reciproc avantajoase, invitații la festivaluri viitoare, toate neavând nimic în comun cu estetica teatrală și cu interesul real al publicului plătitor, ar fi fost lăsate să stea binișor și cuminte acasă.

Au compensat oare minusul valoric evident al concursului spectacolele invitate? Nici vorbă. Dacă punem la o parte spectacolul-recital Treptele Unirii al maestrului Emil Boroghină, care are o semnificație specială, doar Teroare, excelentă înfăptuire a Teatrului Național din Târgu Mureș-Compania „Liviu Rebreanu”, în regia lui Bobi Pricop, în care au strălucit actorii Monica Ristea, Theo Marton, Richard Balint, Elena Purea, Mihai Crăciu, Ale Țifrea, spectacol de cinci stele în scenografia lui Nikola Toromanov a meritat onoarea ce i s-a făcut. În rest au fost invitate improvizații gen Variațiuni enigmatice cu care Teatrul din Oradea nu are a se mândri defel ori Miorița (Compania Auăleu de la Timișoara). Menționez că, din motive obiective, nu am văzut Gunoierul  de la Iași, Eutopia de la Constanța și Creditul de la Oradea.

Ce a lipsit ediției a VI-a a Festivalului spre a fi fost o reușită? În primul rând, spectacolul-eveniment. Teroare a fost o compensație însă, după părerea mea, insuficientă. Au mai lipsit două-trei reprezentații ale marilor teatre bucureștene. Era nevoie și de mai multe vedete din Capitală. Sigur, e bine că au fost Maia Morgenstern, Constantin Cojocaru, Gelu Nițu, Emilian Oprea și Cristian Șofron (acesta din urmă doar în juriu), dar sunt sigur că orădenii ar fi așteptat și dorit mai mult. Acesta a fost obiceiul de până la ediția din anul 2017. 2018 a adus cu sine o schimbare în rău, firește. Nu am regăsit atmosfera de autentică sărbătoare.

Pe scurt și fără menajamente, trebuie spus că ediția încheiată duminică, 30 septembrie, a fost ternă, pauperă valoric, fără mare impact în rândul comunității locale. A părut una de criză. O explicație ar putea fi găsită în faptul că a fost pregătită într-o perioadă de interimat la conducerea Teatrului. Poate că anul viitor va fi altfel. Un semn va fi și felul în care va arăta stagiunea de abia începută.