Adina Nanu, între lumini şi umbre

Să inventeze o maşină cu care să călătorească în spaţiu şi timp e un vis dintotdeauna al omului de pretutindeni. Să străbată secolele şi să se aşeze la masă cu regi şi regine, să treacă prin atelierele meşterilor altor epoci, să intre în sălile de bal, unde, la lumina lumânărilor, străluceau costume somptuoase şi se petreceau poveşti cu doamne şi domniţe, să intre în casele modeste ale celorlalţi, să zboare peste pieţe şi târguri colorate, SĂ VADĂ…

De ce am ales să vorbim astăzi despre Adina Nanu şi lumea ei de costume şi culori e pe de o parte pentru că i-am vizitat expoziţia „Eleganţă bucureşteană”, deschisă până la sfârşitul lunii la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, şi, pe de altă parte, pentru că sunt ani întregi de când, în cadrul Facultăţii de Teatru a UNATC Bucureşti, Adina Nanu predă un curs de „călătorit în timp şi spaţiu”. Deşi nu este dintre aceia aflaţi „în linia întâi” a frontului în lumea teatrului, Adina Nanu a ridicat în timp şi cu migală baricade de nedoborât, căci pe la cursurile ei de istorie a costumului şi de educaţie vizuală au trecut generaţii întregi de creatori de teatru.

„Călătorie în jurul casei mele”

Autoarea singurei Istorii a costumului publicată în România, Adina Nanu face parte din acea categorie de oameni-personaj a căror viaţă ar putea să încapă frumos într-un roman sau într-o piesă de teatru… Într-o casă din altă lume, de pe o străduţă pierdută undeva în zona Televiziunii, îşi poartă cu sine poveştile pe care, de pe o bancă de student la UNATC nu le-ai fi ghicit niciodată, dacă n-ar fi apărut la un moment dat, în urmă cu un an, la editura Compania, o carte numită „Călătorie în jurul casei mele”, în care, cu aceeaşi elegantă discreţie dintotdeauna, îşi istoriseşte viaţa în desene şi-n cuvinte. Colecţionând costume, bucăţi de costume, descoperind într-un loc un nasture, într-altul un accesoriu, Adina Nanu s-a ocupat de când se ştie cu recompunerea de lumi. După ce-a venit pe lume ca un dar, la prima vedere nedorit, ca-n biblica poveste a lui Iov, căci tatăl ei pierduse dintr-o primă căsătorie şi copiii, şi soţia răpiţi de moarte, Adina i-a devenit centru al universului. O delicateţe copilăroasă răzbate din felul în care povesteşte un traseu deloc uşor, deloc vesel, deloc senin, începând din acel moment în care mama ei a ales s-o aducă pe lume chiar dacă, atunci când se căsătorise cu tatăl ei îi acceptase condiţia de a nu avea copii, condiţie de om înspăimântat de moarte că iarăşi ar putea pierde totul… Ce a urmat e un lung drum spre lumină, trecând, cu graţia cu care le vorbeşte studenţilor despre lumini şi umbre şi culoare, peste momentele de mare întuneric. Îl străpunge de fiecare dată cu pete luminoase, cuvinte care pe jumătate amuză, pe jumătate înfioară. Citez spre exemplificare două momente aflate aproape faţă în faţă în „Călătorie în jurul casei mele”. „În al doilea an a venit Ana Pauker la putere şi a dat o lege prin care trebuiau să fie scoşi din slujbe toţi cei cu <origine nesănătoasă>. Era în vacanţa de vară şi din muzeu am fost concediate Speranţa Erka de la bibliotecă, şi cu mine. O lună am umblat năucă să caut altceva. (…) Tata era bolnav, n-am vrut să se necăjească şi nu i-am spus. Ba mai mult, pentru că i se suspendase pensia, i-am plastografiat un talon, minţindu-l că-mi lăsase poştaşul banii. (…) Ca să avem cu ce trăi mă duceam duminica la talcioc, unde vindeam obiecte din pod. Ştiam că în toamnă urma să zbor şi de la facultate. După o lună, sătulă de alergătură în zadar, m-am dus la lac să mă scald.”

Şi momentul nunţii: „Am pus la cale lucrul cel mai nebunesc în condiţiile date, dar care azi mi se pare suprema înţelepciune: o nuntă ca-n poveşti. (…) Cum n-aveam bani, rochia de mireasă era împrumutată de la Ira Sturdza, care şi-o cususe singură din mătase de paraşută rămasă din război şi o brodase pe piept cu margarete. Pe cap îmi împletisem o coroniţă ca de premiu, din margarete şi floarea miresii, cumpărate de la piaţă.”

Joaca de-a desenul…

Şi poveştile ei continuă… Ceva din zbuciumul unei existenţe trăite de multe ori pe muchie de cuţit – dar ca şi cum muchia de cuţit ar fi largă cât calea de aur pe care păşeşte Dorothy în „Vrăjitorul din Oz” – se simte întotdeauna în felul în care vorbeşte despre pictură. Se simte şi în plăcerea cu care adună costume din veacuri trecute, căutând parcă un leac pentru uitare.

În final, o amintire din copilărie. „Joaca mea preferată era desenul. Aşezată pe burtă, pe covor, mâzgăleam pe tot ce găseam. Pe o carte de vizită a mamii desenasem o doamnă în picioare, din care se vedeau cel mai distinct pantofii cu tocuri înalte şi, alături de ea, o pisică. Mama m-a semnat alături şi a scris <la 3 ani şi 10 luni >. Creioanele colorate erau fiinţe vii: cel mai mult îl iubeam pe cel bleu pastel, apoi pe cel galben deschis.”…