Adrian Titieni: „Nu avem o radiografie a valorilor corectă”

Este actor şi profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Predă actoria. A debutat cu rolul lui Harap Alb pe scena Teatrului Naţional. Au urmat alte multe roluri, de la cel din „Richard II” tot la TNB, la cel din „Cetatea soarelui”, la Teatrul Act. Îl puteţi vedea acum în cea mai recentă dintre premierele Teatrului Foarte Mic „Dacă n-ai mai fi”. L-aţi întâlnit, cu siguranţă, în multe dintre filmele importante ale ultimilor ani, de la „Moartea domnului Lăzărescu”, la „Pescuit sportiv”. Adrian Titieni se consideră însă, înainte de toate, profesor…

Cât de diferit se vede lumea teatrului românesc din interiorul Facultăţii de teatru şi de pe scenă?

De pe scenă e o viziune ultrasubiectivă, dublu subiectivă, în sensul în care subiect fiind ai şi subiectivitatea instituţiei care patronează un anumit gen de producţii. Din interiorul şcolii teatrul românesc se vede ca marea provocare. Cert este că, nu de puţine ori, această mare provocare, teatrul românesc a dezamăgit… Subiectul are aşteptări mult prea mari faţă de ceea ce poate să îi ofere circumstanţa. Noi încercăm să inducem şi o doză de realism în şcoală, dar studenţii sunt la vârsta când ai senzaţia că totul e posibil şi într-un fel e bine să fie aşa…

Când aţi simţit dumneavoastră marea provocare?

Totul a început cu foarte mult timp în urmă, mă şi îngrozesc la gândul că a trecut atâta timp. Pe la şapte ani aveam… sentimentul participantului la crearea fenomenului iluzoriu care poate să transforme oameni, vieţi, destine. Mă vedeam implicat în tot ce înseamnă lupte de „agora”. Voiam să fiu actor. Ulterior, pe parcursul liceului am schimbat diverse meserii, de la inginer silvic la aviator… În ultimă instanţă voiam să mă fac economist. Şi aveam motivaţie pentru orice întâmplare profundă a vieţii mele de adolescent. Am fost cu tata într-o expediţie în Munţii Făgăraşului şi eram convins că voi fi inginer silvic. Pe urmă, întâmplarea a făcut să zbor cu un elicopter care stropea culturile din oraşului Bistriţa şi am fost convins că voi fi aviator… Pe parcursul liceului n-am îndrăznit să gândesc la ideea de a fi actor. Au fost câteva evenimente importante. Prezenţa piesei „Între etaje” a clasei domnului Amza Pellea la Bistriţa. Şi pe urmă profesorul meu de utilaj tehnologic, care era o doamnă… poetesă, Domniţa Petrii se numea. Ea a insistat enorm de mult să urmez profesia asta. Aşa a început totul. Iar marea provocare în teatru a fost în anul I când am ajuns să colaborez la Teatrul Naţional, în piesa „Harap Alb”, regizată de Grigore Gonţa. Era şi profesorul meu de clasă. Am intrat în apă fără să vreau, nepregătit, nu ştiu dacă a fost bine sau rău, dar în orice caz, o sumă de experienţe importante, esenţiale pentru viaţa mea profesională şi pentru viaţa mea s-au întâmplat în răstimpul ăla. Făceam şcoala şi jucam şi la Teatrul Naţional.

Şi dezamăgirea când aţi simţit-o prima dată

Nu ştiu dacă am avut timp să resimt dezamăgirea, cert este că nu mi-am găsit locul… Mi-am dorit să fiu de partea cealaltă a baricadei, în şcoală. Aveam senzaţia că există o lipsă de comunicare, credeam că ştiu să rezolv anumite ecuaţii nerezolvate în legătură cu studentul, lipsa de comunicare între profesor şi student.

Imediat după absolvire, la invitaţia lui Gelu Colceag şi a lui Florin Zamfirescu am rămas preparator în şcoală. Am avut back-up, loc de retragere, m-am simţit şi mă simt bine în şcoală şi marea dezamăgire nu am trăit-o deplin apropo de relaţia cu instituţia teatrală. Aici e o discuţie lungă, apropo de teatru semnificaţie şi conotaţie, teatrul la momentul 2010, teatrul la momentul 1980 când am început… Sunt lucruri nu neapărat distincte, dar care necesită nuanţări şi resemnificare. Viaţa mi-a oferit şansa unui tip de activism profesional exact în grupurile, cercurile şi proiectele care mi-au făcut plăcere, pentru că eu consider că drumul e la fel de important ca şi ţinta şi nu înţeleg nici efortul, nici sacrificiul, pentru o cauză, oricare ar fi ea. Cred că lucrurile pot fi făcute, în armonie, acord, colaborare şi complementaritate. Am avut posibilitatea şi şansa să pot alege asta.

Vorbeaţi de teatrul la momentul 2010 şi teatrul la momentul 1980. Ce s-a schimbat esenţial?

Multe. Dacă ne raportăm la dimensiunea socială şi culturală a acestei profesii, inclusiv politică aş spune, s-a schimbat un regim. Produsul teatral al momentului respectiv avea o ţintă. Nedeclarată, dar o ţintă. Receptorul percepea fenomenul teatral cu un cod nescris raportat la tot ceea ce se întâmpla în viaţa noastră de zi cu zi. După 1990 a dispărut cenzura, a dispărut şi ţinta, lumea a încercat, în ideea de a-şi da măsura valorii, să devină originală, originalitatea noastră, cred, era tipică şi în acelaşi timp defazată, în urmă cu vreo 20 de ani faţă de Occident. Lipsa cenzurii a transformat libertatea în libertinaj, oamenii, sub semnul experimentului, au început să facă tot felul de lucruri pe care, nu vreau să le comentez, dar au devenit în sine. Şi cred că acum lucrurile şi apele încep să-şi găsească matca. Dar a fost o perioadă destul de interesantă, subsumată originalităţii şi unui tip de creativitate nu întotdeauna de bun augur. Şi a apărut în răstimpul ăsta un tip de nonteatru, şi spun asta în sensul cel mai bun al cuvântului, un  tip de realism care se practică în spaţii alternative şi independente, care uşor, uşor va cuceri teren pentru că senzaţia mea e că acolo discursul nu e orgolios, are legătură cu receptorul, nu răspunde la întrebări, ci pune întrebări, tulbură minte şi sentiment… Îmi face mare plăcere să merg să văd piese de teatru unde actorul e pus în valoare şi nu artificiul sau originalitatea de dragul originalităţii, unde regizorul, împreună cu dramaturgul şi cu echipa nu încearcă să demonstreze ceva, ci să pună în pagină o problemă în ideea în care receptorul ar trebui să se regăsească pe sine, să plece acasă puţin tulburat sau poate echilibrat în ideea în care drama mea nu e doar drama mea, e şi a celuilalt… Sau pur şi simplu încântat estetic, cu o emoţie puternică. Apar lucruri importante, semnificative, serioase şi asta în ultimă instanţă certifică şi legitimează această profesie, pentru că lupta între profesionalism şi amatorism nu poate fi concertată de marele public care nu face întotdeauna distincţii. Nici critica noastră de specialitate – o spun cu toată deferenţa – nu are criterii precise de eligibilitate pentru ce e profesionist şi ce nu e. De multe ori cădem în capcana senzaţionalului de dragul senzaţionalului, a artificiului, a artefactului, avem senzaţia că acolo unde lucrurile sunt cu tuşă groasă se întâmplă ceva, e creativitate. Or, creativitatea e conţinută, cred, în aerul pe care-l respirăm şi fără de care n-am putea exista. E inodor, incolor. Şi totuşi are un tip de consistenţă necesar clipă de clipă. În măsura în care un fenomen teatral poate ajuta la educarea noastră şi la înnobilarea noastră, la vulnerabilitatea noastră, în sensul cel mai bun şi propriu al cuvântului, ar trebui să fie discret. Această discreţie lipseşte. E o minune că inima pulsează, o minune pe care n-o realizăm – avem nevoie de minuni declarate… Dar cu cât ne întoarcem spre aceste valori, după părerea mea fundamentale, cu atât teatrul e mai interesant. Sau mai interesant pentru mine…

Cum ar influenţa toate astea şcoala de actorie din România? Cât de mult s-a schimbat de când eraţi dumneavoastră student…

E o relaţie vie şi biunivocă între ceea ce se întâmplă afară şi ce se întâmplă în şcoală, cu atât mai mult cu cât există întotdeauna un fel de conflict între generaţii, oamenii tineri vin cu alt tip de informaţii. E firesc, nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă. Noi am fost obligaţi prin dispariţia enclavizării să ne ancorăm în realitatea lumii şi nu doar în cea subiectivă şi particulară a României. Aşa că lucrurile evoluează. Fără îndoială că nu există coerenţă nici măcar în discursul profesorului. Regretatul profesor Ion Cojar e unicul creator de metodă în ceea ce priveşte arta actorului.  Dar nici măcar metoda domniei sale nu e literă de lege. Pentru că e o profesie subiectivă. Tot domnia sa spunea că tot ce dă rezultate e pedagogic. Dar uşor, uşor, şcoala împrumută ceea ce se întâmplă în afară şi în acelaşi timp creează opinie, valori…

Care e cea mai importantă problemă a şcolii româneşti de teatru?

O definire a misiunii şi a valorilor. Pentru că povestea cu talentul, să şlefuim talente sau să confirmăm talente mi se pare puţin datată, epuizată, caducă… Cred că şcoala ar trebui să aibă alt soi de disciplină, să participe la viaţa societăţii. Shakespeare spunea că teatrul este o oglindă a lumii. Ca să fie o oglindă a lumii trebuie să poţi să reflecţi lumea asta, înţelegând-o. Pentru a o înţelege ai nevoie de o preocupare în sensul acesta. Nu spune nimeni că e o profesie care să-ţi ajute să-ţi demonstrezi talentul. Eu zic că ar trebui să fie o oglindă nedeformată a lumii.

Care ar fi problema cea mai mare a întregului sistem teatral din România, din punctul dumneavoastră de vedere, ca actor şi ca profesor de actorie?

Cred că în teatru ca şi în toate domeniile – şi până la urmă nici cel care vorbeşte nu e exonerat de vină – România e plină de oameni nepotriviţi în locuri nepotrivite. E un paradox. Nu ştiu dacă s-a întâmplat asta, poate a fost o strategie a sistemului trecut, să încurci lucrurile, să pui la agricultură un medic etc. Cred că sunt mulţi oameni neaveniţi şi în sfera asta, a celor care ne gestionează destinul. Când am venit de la Bistriţa la Bucureşti am auzit pentru prima dată cuvântul „genial”. Şi genial era totul aici. De la mâncare până la… orice. „Dom’le, am mâncat o mâncare genială”… Cred, totuşi, că trebuie să păstrăm proporţiile şi să nu omorâm ţânţarii cu tunul. Cred că nu este în acest moment o radiografie a valorilor corectă. Şi acum mă refer realmente la produsul teatral. Încurajăm lucruri care ar trebui interzise. La modul propriu. Gândindu-ne la faptul că instituţiile statului cheltuie bani care vin şi din buzunarul meu. Cu întrebarea asta aţi determinat economistul din mine să se exprime şi ar putea să fie mult mai dur. Pentru că n-aş avea nici un fel de milă să închid instituţii care nu fac altceva decât să arunce banii contribuabililor în ideea că fac teatru. Şi că ceea ce fac ei este de neînţeles. Pentru că realmente ei sunt nişte oameni care nu s-au înţeles pe ei înşişi. Ei ştiu ce vor, dar nu vor decât în sfera unei ecuaţii strict economice şi în rest sunt, după părerea mea, lipsiţi de fond şi încearcă să vândă panglici. Care din păcate sunt înghiţite atât de critică, cât şi de public. Ceea ce e destul de grav.

Şi nu le spuneţi pe nume?

Nu, pentru că până la urmă cine are urechi de auzit… Sunt câţiva regizori care s-au epuizat de mult, care nu fac altceva decât un joc meschin, se plimbă din teatru în teatru, autocarul pleacă din Bucureşti, se consumă masa şi cronica, or asta trebuie să înceteze. Sunt enorm de mulţi tineri care nu-şi găsesc locul, ar prefera să lucreze gratis. Iar tinerii ăştia vor fi tineri şi la 50 de ani, pentru că atunci se vor lansa, când apun biologic indivizi lipsiţi de bun-simţ într-o lume unde bunul simţ ar trebui să prevaleze. Discursul teatral ar trebui să fie etic. Or, cu lipsă de etică la nivelul comportamentului individului şi la nivel instituţional noi vorbim despre etică… E aberant.

Ce înseamnă compromis?

Graniţa aceea între amatorism şi profesionalism. La noi, în actorie, lucrurile nu sunt atât de grave. În medicină un neprofesionist creează fenomene colaterale cuantificabile în vieţi omeneşti… La noi lucrurile sunt mai simple. Dar cred că există această limită. Profesionalismul are ţintă, misiune şi orizont. Amatorul încearcă să se pună pe el în valoare. Să facă un discurs despre sine. Cred că în măsura în care lucrurile trec în zona cealaltă şi factorul economic influenţează mai puternic decât calitatea produsului, derizoriul, facilul, superficialul, e un tip de compromis.

Care e cea mai importantă lecţie de actorie pe care aţi primit-o şi care e cea mai importantă lecţie pe care le-o spuneţi studenţilor?

Cea mai importantă lecţie de actorie primită de mine a fost de la regretatul Octavian Cotescu. Repetam Cehov. Şi repetam un Cehov elaborat cu caractere şi personaje importante. Toată lumea juca Cehov. Pentru o perioadă scurtă am fost elevii domniei sale, a venit, a văzut un examen de 30 de minute şi pe urmă ne-a aşezat în semicerc şi ne-a întrebat: „Ce jucăm noi, măi copii?” „Cehov, domn profesor!” „Şi cine a fost el?” „Un mare dramaturg, cel mai important, a cărui dramaturgie perenă s-a perpetuat până în ziua de azi…” etc. etc. „Bine, şi altceva…” „Păi a fost medic…” „Lasă, şi altceva? Cehov ăsta ce-a fost el? Om, nu? Se trezea şi el dimineaţa, trebuia să mănânce ceva, se plimba ca noi toţi, iubea, avea inspiraţie sau n-avea… Şi ce jucaţi voi?” „Treplev, Arkadina, Trigorin…” „Şi cine-au fost ei?” „Mari caractere etc. etc.” „Dar Cehov, asta, omul, despre ce-a putut el să scrie? Despre oameni… Sunt oameni, măi copii”.  Lecţia asta, că nu trebuie să te pierzi pe tine şi că e vorba despre oameni, că Treplev, pe care-l jucam eu, e om, revolta lui e omenească, a fost lecţia cea mai importantă. Până am înţeles asta mergeam cehovian, vorbeam cehovian, aprindeam lumânări cehoviene şi a venit maestrul Cotescu şi a spus: „Nu, copii, sunt oameni!” Cea mai mare lecţie.

Cât despre lecţia pe care le-o dau eu studenţilor… Aici mă lupt. Am preluat asta de la profesorul Cojar. Întâi de toate, până să ajungem la caracter, trebuie să descoperim o realitate de conţinut a relaţiilor şi a situaţiilor. Dacă eu reuşesc să traduc convenţia în ceva care pare un adevăr psihologic, am câştigat partida. Pe urmă putem să facem orice. Dar a reuşi să redimensionezi „minciuna” care este dramaturgia, s-o ridici de la orizontalitatea lecturii la verticalitatea existenţelor omeneşti, aici e o provocare, un tip de ştiinţă, pe care n-o poţi face nici prin discurs, nici prin teorie. Doar prin exerciţiu conştient.

Care sunt momentele care v-au schimbat sau v-au marcat în teatru sau în viaţă?

Timpuria mea apariţie pe scenă în Harap Alb. Şi poate a fost şi momentul în care am înregistrat scopul meu fals pentru îmbrăţişarea acestei profesii. Voiam să fiu în centrul şi în atenţia lumii. Or, profesia te pune în situaţia în care dacă vrei să fii cu adevărat profesionist trebuie să fii tu atent la lume, şi nu lumea la tine. Tipul acesta de reciprocitate, eu în atenţia lumii şi eu atent la lume trebuie balansat către „eu trebuie să fiu atent la lume pentru că eu sunt în atenţia lumii.” Acolo a fost un mare declic al înţelegerii. La un moment dat am ajuns în ecuaţia în care consideram profesia nedemnă. Am suferit foarte mult pentru că aveam senzaţia că practic ceva marginal, că nu e în topul profesiilor necesare pentru societate. Până când am realizat că lucrurile nu sunt aşa şi am scăpat de obsesia asta.

A fost un periplu sinuos, cum cred că e orice viaţă de om. Am jucat deschis, am jucat o carte dură, şi anume relaţia mea cu prejudecata, pentru că în tinereţe aveam enorm de multe certitudini. Şi imediat după ce acea certitudine se instala, puteam să intru în conflict cu lumea întreagă, şi imediat viaţa venea să-mi dovedească contrariul, că acele certitudini pot să devină într-o singură clipă lucrurile de care mă dezic.

Iar acum, o spun fără nici un fel de ipocrizie, învăţ încă, studenţii sunt o sursă absolut inepuizabilă. Mă uit cu interes la tot ce vine de la ei, pentru că, în ultimă instanţă, noi suntem generaţii nerezolvate. Din multe puncte de vedere. Speranţa e la ei. Şi dezamăgirea tot acolo. Cred că viaţa e dată ca să fie trăită, plenar, cu încercare şi eroare, şi cred că profesia face parte din viaţa noastră mai mult decât orice. Cămaşa fericitului, cum bine spunea Mircea Albulescu, e îmbrăcată de omul care şi-a găsit meseria potrivită. Fără îndoială că nu trebuie să te laşi dus de val, să fii o corabie fără cârmă pe un ocean învolburat, dar nici să ai o ţintă precisă şi să nu vezi ce-i în dreapta şi ce e în stânga, că poate e o sirenă minunată care îţi cântă un cântec divin şi tu nu auzi din pricina faptului că eşti chitit să ajungi undeva…

Dacă aţi fi silit să alegeţi, printr-un mic absurd între a fi pe scenă şi a fi profesor…

Profesor. Fără dubii.

Şi dacă v-aş ruga să faceţi un mic exerciţiu şi să vă mutaţi într-un rol sau într-o poveste în care v-aţi simţit ca acasă…

Am lucrat împreună cu Claudiu Bleonţ, în anul 3, la clasă, un Malvolio. E un rol care mi-a adus enorm de multe satisfacţii. Personajul acela are o transformare profundă, pe care n-o exploatează foarte multă lume.

La fel de mare plăcere, am jucat Moş Pană în spectacolul de absolvenţă. Pe urmă în „Trupa pe butoaie”… Şi mai sunt roluri din filme unde m-am simţit acasă, în „Colivia” lui Sitaru…

Ce e pentru dumneavoastră teatrul?

Un mod de a exista. Cred că e un mod de existenţă şi un mod de a gândi absolut necesar societăţii. Câtă vreme el rămâne în aceste repere este absolut funcţional. Când îşi pierde aceste repere şi devine un cadru de lansare a ceea ce nu e necesar, nu ştiu dacă e inutil, dar nu-i mai văd sensul…

Print

3 Comentarii

  1. eugen 16/03/2010
  2. eugen 16/03/2010
  3. fir 23/05/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.