Oana Bogzaru, Teatrologie, Anul I
Pentru prima dată la organizarea acestei ediții a Ușilor Deschise, ne-am propus să aflăm ce e dincolo de ușile birourilor în care de puține ori ai acces și care este opinia oamenilor pe care rareori îi zărești, deși ei se îngrijesc de tot ce se întâmplă în universitatea ta. Domnul Rector al UNATC, prof.univ.dr. Adrian Titieni este cu siguranță foarte ocupat, dar ne-a deschis încă o ușă în preajma acestui eveniment, care ne apropie și mai mult de lumea teatrului și de atmosfera din facultate. Cu emoții am început să discutăm despre iubirea posibilă și imposibilă pentru teatru, despre generații trecute și viitoare, despre ce presupune o profesie în teatru și, mai ales, despre ce înseamnă UNATC.
UNATC, prima opțiune din pasiune sau iubire imposibilă?
Când ești pasionat de ceva probabil că prin conținutul acelui tip de trăire este și iubirea. N-am realizat-o ca fiind imposibilă, pur și simplu mi-am dorit să fac asta. Sigur, erau multe necunoscute atunci. Îmi lipseau foarte multe date despre profesie, pornind de la amănuntul că a dori să fii actor stă sub semnul nevoii ca lumea să fie atentă la tine. Ulterior, descoperi că pentru a fi un bun actor trebuie să fii foarte atent la lume. E aproape răsturnată premisa. Pentru mine această iubire nu a fost imposibilă și pot spune că generația noastră a fost norocoasă. Despre iubire imposibilă putem vorbi din prisma generațiilor actuale care poate nu sunt la fel de norocoase. Dar dedicația, abnegația și un tip de deontologie sau de caracter profesional, pot contribui împreună cu talentul, la ecuația reușitei și la o iubire posibilă.
De ce considerați că generația actuală e mai puțin norocoasă?
Pentru că, declarate sau nu, la momentul respectiv, e vorba de politicile pe care guvernanții le abordau apropo de cultură și necesitatea ei. Deși uneori aveau conotații ideologice și slujeau unor interese partidice și îngrădeau libertăți majore, cei care operau în domeniu erau valorizați și li se crea un cadru în care puteau să-și desfășoare profesia de credință. Cu siguranță și democrația are efecte colaterale. Ești liber să te profesionalizezi în ce domeniu dorești. Dacă ai o orientare individuală în legătură cu ce o să faci mai târziu cu profesia respectivă, poți cădea în capcana iubirii imposibile. Au fost generații întregi de avocați, de economiști, care au apărut într-un număr foarte mare pentru că aceste profesii erau căutate. Dar în același timp, acest tip de disjuncție dintre numărul celor profesionalizați și capacitatea pieței de a putea acoperi acest număr e disfunctă. Prezentul confirmă că a început o strategie pe termen mediu și lung în legătură cu absolvenții noștri. Vor apărea teatrul și filmul în școli, ceea ce dincolo de necesitatea absolută a acestor specializări la capitolul opțional, profesioniști absolvenți ai facultății noastre sau ai oricăror facultăți, vor putea să-și exercite profesia și cunoștințele dobândite.
Considerați că studenții de la UNATC sunt privilegiați sau că au alte oportunități în această profesie?
Nu știu dacă au alte oportunități, dar cred că sunt privilegiați pentru că este o profesie absolut extraordinară. Ce poate fi mai interesant decât acest excurs al căutării de sine printr-o practică nemijlocită, prin meditație sau alt tip de filosofare? Să te cauți pe tine. E vorba de relație, de identitate, de situație, care ne pun în condiția de a investiga în noi înșine, de a descoperi, de a potența anumite lucruri. E o profesie absolut minunată. Întrunește cele două condiții ale job-ului și hobby-ului, e un fel de ”jobby”. Dacă ești pasionat de această profesie nu simți că o faci, nu crezi în cei care declară că s-au sacrificat pentru public sau ore nesfârșite la o lumină nenaturală, înghițând praful scenei. Dincolo de faptul că poți căpăta puțină notorietate, iei și niște bani, ce-i drept din ce în ce mai puțini. Oamenii supraviețuiesc greu cu aceste profesii și pierdem pe drum valori incontestabile, lumea se reprofesionalizează sau uită să mai facă asta. E păcat, aici ar trebui să intervină cineva care să conserve aceste valori și să le arate o traiectorie pe care ei să se dezvolte. Noi, din păcate, suntem în acea zonă a verigii care profesionalizează. Nu putem merge mai departe ca acești profesioniști să capete într-un fel sau altul relevanță prin incidența cu piața.
Ce importanță credeți că au Ușile Deschise pentru UNATC?
Mare, mare importanță. Toți suntem cuceriți de partea nevăzută a lucrurilor. Ce se întâmplă în spatele ușilor închise? Ei bine, le-am deschis. Lumea poate veni să vadă dacă orizontul lor de așteptări e confirmat de ce se întâmplă în spatele ușilor, de data aceasta deschise. Această parte nevăzută a interiorului profesiei lor e o curiozitate și curiozitatea e un element necesar pentru orice fel de devenire. Ne pierdem de multe ori curiozitatea și din pricina acestui amănunt se instituie o stare letargică, de amorțire, în care lumea nu mai vrea nimic. Ușile Deschise determină acest tip de curiozitate și sunt sigur că din zece subiecți care vor trece în această perioadă prin facultatea noastră, cel puțin doi vor zice: vreau să fac și eu asta!
Cum ați descrie în câteva cuvinte ce se întâmplă în această universitate?
Aș zice că e un spațiu și un tărâm al creativității, că ne propunem ca oamenii care trec prin această facultate, dincolo de plus-valoarea pe care ar putea să o dea o anumită specializare și un raport just cu propria interioritate, să aibă un spectru larg de competențe cu care să-și poată găsi un job bun. Aceasta e universitatea care, cel puțin în sfera est-europeană, este considerată atipică, pentru că tot ce înseamnă sincretism al artelor care concură la produsul final, spectacolul, se regăsește aici, iar filmul se descrie, de asemenea, printr-o sumă de specializări cuprinzătoare. Mă întorc la întrebarea inițială și spun: creativitate, unicitate, enough!
Print