Adesea m-am întrebat cum se traduce “Albă-ca-Zăpada” copiilor din Africa… Nu lingvistic, ci imagistic. Şi m-am mai întrebat dacă este momentul potrivit să scriu despre un personaj care, cel puţin în ultima perioadă, a cam pierdut din capitalul de imagine adunat de-a lungul a sute de ani. Şi nu mă refer doar la ultimele săptămâni româneşti, ce par a constitui decorul perfect pentru începutul poveştii, ci chiar la percepţia universală a unora dintre mesaje. Căci de la epoca obiectelor din bronz s-a ajuns la cea a modelor cosmetice, când o plajă (mai mult sau mai puţin) exotică, un aparat profesional sau măcar o cremă de bronzat sunt un “must have” pentru orice individ cu pretenţie de modernitate. Ca să nu mai vorbim de părul “negru ca abanosul” care se blonzeşte pe zi ce trece. Dar toate acestea sunt doar temeri de adulţi cu probleme. Copiilor nu le pasă câtuşi de puţin. Sau nu celor prezenţi în sala Teatrului de Păpuşi “Puck” din Cluj, la spectacolul “Albă-ca-Zăpada”.
Regizorul Decebal Marin a pornit în demersul său de la simbolistica cifrei şapte: “şapte energii fundamentale, şapte tendinţe ce ne influenţează existenţa”, la care putem adăuga treptele desăvârşirii, sferele cereşti sau ramurile copacului cosmic. Şapte sunt şi culorile curcubeului, dar şi notele gamei, care, în scenariul regizorului, devin nume proprii pentru cei şapte pitici, fiecare cu personalitatea lui. Şi tot cifra şapte reprezintă totalitatea vieţii morale, virtuţile, dar şi treptele conştiinţei, văzute ca etape ale evoluţiei. Ca urmare, ultima este chiar cea a vieţii, care îndreaptă întreaga activitate spre mântuire. În fond, zice-se că Dumnezeu a creat lumea în şase zile, pentru a se odihni într-a şaptea, de atunci – zi sfântă. Sfânt este şi ultimul pitic (pe numele său Si, a şaptea notă muzicală), funcţionând ca un soi de protector al întregului ansamblu, cu tot cu Albă-ca-Zăpada. De altfel, spectacolul abundă în elemente religioase: cruci, rugăciuni, îngeri păzitori, încercând să îmbine astfel povestea cu o educaţie timpurie în acest sens.
Tot Decebal Marin explică: “Poveştile sunt mituri ascunse, mituri repovestite care revelează adevăruri eterne, de care omul s-a îndepărtat.” Precum în teatrul antic grec, când publicul ştia pe de rost legenda, micii spectatori clujeni cunosc perfect povestea, sau suficient cât să aibă mici dileme artistice. Pentru că, la fel ca în piesele veritabile, personajul cheie se lasă mult aşteptat, prilej pentru o puternică reacţie colectivă a sălii : “Da’ unde-s piticii?!?!” Iar mai apoi, când în sfârşit apar, panica nu se lasă mult aşteptată: “Da’ de ce-s numai şase?!” Asta până când înţelegem că al şaptelea pitic are un statut special.
În fine, tot la capitolul feed-back, am păstrat pentru final comentariul prompt al unui copil la adresa seriei de tertipuri josnice ale împărătesei-vrăjitoare: “E o nesimţită!” Moment în care realizezi că ai îmbătrânit şi că lumea se schimbă în jurul tău… De altfel, şi actorilor le mai scapă câte un “mă” sau “bă” neaoşe în dialogurile dintre pitici, căci, deşi spectacolul este promovat ca non-verbal, are un scenariu ce urmăreşte îndeaproape linia poveştii. “Noroc” însă că uneori sonorizarea le joacă feste, aşa că intervenţiile personale se mai pierd în spaţiul scenei…
Deşi mic ca suprafaţă, acest spaţiu devine extrem de generos în scenografia lui Sandu Marian. Palatul împărătesc şi locatarii lui sunt figuraţi în cele două scene-copertă ale spectacolului ca siluete întunecate într-un teatru de umbre, când eficienţa simplităţii creează emoţia necesară ambelor momente. Iar căsuţa piticilor întruchipează visul oricărui copil (fată sau băiat deopotrivă) de a evada în lumea celor mari la dimensiuni încă mici. Lucrate cu atenţie pentru detalii, decorurile creează cadrul binecunoscut prin multiplicitate şi diminutive. Iar cele şapte pătuţuri au cioplite în tăblii până şi scobiturile (absolut necesare) pentru nasurile piticilor!
“Cică într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi” – scriau Fraţii Grimm, sala Teatrului de Păpuşi “Puck” era plină de pitici înfriguraţi, dar fericiţi. Că maştera a pierit, că Albă-ca-Zăpada s-a căsătorit (cu un tânăr prinţ blond) şi că cei şapte pitici au trăit până la adânci bătrâneţi. Ca în orice poveste care se respectă.
Teatrul de Păpuşi “Puck” Cluj-Napoca:
“ALBĂ-CA-ZĂPADA”după Fraţii Grimm
Scenariul, regia, mecanisme: Decebal Marin
Scenografia: Sandu Marian
Muzica: Corina Sîrbu
În distribuţie: Laura Corpodean, Frunzina Anghel, Ramona Atănăsoaie, Doina Dejica,
Angelica Lupeanu, Adina Ungur, Călin Mureşan
Print