Lista de mai jos nu conţine spectacolele (trei, în 21 de ani!) pe care le socotesc cele mai bune – şi nici măcar spectacolele care mi-au plăcut cel mai mult. Am înşirat, în ordine cronologică, trei spectacole care sunt, după părerea mea, importante pentru definirea teatrului din România în ultimele două decenii.
1.O trilogie antică, după texte ale autorilor tragici antici. Teatrul Naţional Bucureşti, 1990, regia: Andrei Şerban.
Un spectacol care a demonstrat că teatrul înseamnă, dincolo de cuvânt (aşadar, de raţiune şi logică), sentimente şi senzaţii, emoţie în stare pură, trăire totală. Un spectacol care a hotărât destine şi care, mai ales, a „pulverizat” o instituţie, făcând-o apoi să renască.
2.Mincinosul, de Carlo Goldoni. Teatrul Odeon, 1991 (sau 1992), regia: Vlad Mugur. (Aici ar putrea figura, de fapt, aproape oricare dintre spectacolele realizate de Vlad Mugur în România după 1990; l-am ales pe acesta fiindcă a fost primul.) Un spectacol care a demonstrat că teatrul înseamnă, dincolo de emoţie, inteligenţă, frumuseţe, graţie, bucurie şi joc în stare pură.
3.Romeo şi Julieta, de William Shakespeare. Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, 2002, regia: László Bocsárdi.
Un spectacol care a demonstrat că noţiunea de trupă nu şi-a pierdut sensul, că teatru de artă se poate face doar atunci când regizorul şi trupa lucrează împreună în mod constant, dar, mai ales, că marea şcoală de regie din România nu a dispărut în secolul 21.
Alice Georgescu este critic de teatru, preşedinte al secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru.
Print