Ana Ioana Macaria: Am înţeles ce înseamnă “să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa”

În „Pescăruşul” montat la Teatrul Mic de Cătălina Buzoianu a fost Nina Zarecinaia. În „Unchiul Vanea” pus în scenă la Teatrul Bulandra de Yuriy Kordonskiy este Elena Andreevna. Întâlnirea cu Cehov a fost momentul cel mai important în cariera ei artistică. Ana Ioana Macaria îşi aminteşte cum „l-a cunoscut” pe Anton Pavlovici…

Cât de importantă a fost întâlnirea cu Cehov în viaţa dumneavoastră şi în traseul dumneavoastră artistic?

Zâmbesc. Foarte importantă. Esenţială. Ca sarea-n bucate.

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

Cât rămâne? Cât timp o să iubim, o să muncim, o să-l căutăm pe Dumnezeu, o să ne îndoim de noi înşine, o să punem întrebări despre… o să murim; toate la un loc sau măcar una dintre ele.

Cum rămâne? Cum o să putem şi o să vrem noi, artiştii de după el. Generozitatea creaţiei lui e nesfârşită prin potenţialul de “recitire” ce stă la dispoziţia regizorilor şi actorilor. Spectacolele ce se vor naşte din piesele lui depind de întâlnirea fiecărui creator în parte cu universul operei lui Cehov.

Cum arată pentru dvs lumea lui Cehov?

Pentru mine lumea lui Cehov arată cam aşa: oameni: femei, bărbaţi, copii; furtună; zâmbet; drumuri; muzica de peste lac; ceai; vioara; icoana; boala; a trecut un înger; amintire; teatru; pian; cuvânt; nelinişte; dorinţă; s-a mai născut un imbecil; votca; personaj episodic; livada; munca; incendiu; iubire; pădure; peste o mie de ani; credinţa; tăiţei; păcătos; suflet universal; revolver; cer; şampanie; moarte; iubire; doctori… comedie.

Care a fost replica sau momentul cel mai greu în tot ce a însemnat repetiţie sau spectacol după un text al lui Cehov?

Au fost două momente: poate cele mai dificile din tot ce a însemnat până acum pentru mine “să fiu actriţă”. S-au întâmplat în timpul repetiţiilor la cele două spectacole după piese de Cehov în care am jucat: “Pescăruşul” – regia Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic (premiera în 1994) şi “Unchiul Vanea” – regia Yuriy Kordonskiy la Teatrul Bulandra (premiera în 2001).

Să povestesc?

Repetam scena Kostea-Nina – actul al IV-lea din “Pescăruşul”. Încă eram studentă. Aveam 19-20 de ani. N-aveam cum cu experienţa mea de viaţă de până atunci (profesională – nici nu mai vorbesc!) să înţeleg până la capăt (?!) şi să asum situaţia unei femei tinere, e adevărat, dar care a fugit de acasă visând să fie actriţă, a rămas pe drumuri cu un copil care apoi a murit, a continuat, în ciuda sorţii potrivnice, să creadă în teatru, în ea însăşi şi a înţeles ce înseamnă “să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa”. În acea repetiţie am fost biciuită (la figurat, bineînţeles!), umilită, răvăşită, certată, desfiinţată ca actriţă – până într-un punct în care am vrut să fug, să abandonez. Plângeam de mila mea, de revoltă, de ruşine, de mândrie călcată în picioare… Ceva m-a făcut să rămân, să descleştez maxilarele şi să vorbesc articulând cuvintele lui Cehov: „…importantă nu e gloria, nu e strălucirea, ci puterea noastră de a îndura…”.  Şi cu aceeaşi forţă cu care îmi calcasem pe suflet ca să continui – abia după ce am rostit replica –  am înţeles-o! Nu doar cu mintea, cu toată fiinţa mea: era o victorie în lupta cu mine însămi; m-am descoperit mai puternică decât mă ştiam, mai demnă în umilinţă ca niciodată! Fusesem mereu aşa fără să-mi dau seama? Sau Cehov m-a învăţat asta îmbogăţindu-mă?  “Ai văzut că poţi?” – a zis Cătălina Buzoianu – “Ştiam ca poţi…”  Mulţumesc!

La începutul repetiţiilor cu “Unchiul Vanea” îmi era foarte frică de Horaţiu Mălăele. Îl admiram enorm ca actor, dar nu-l cunoşteam deloc ca om. Îmi era frică de privirea lui de bisturiu şi de limba ascuţită care scotea scântei acide. Feminitatea mea se blocase sub carapacea fricii. Mintea – cam tot aşa. Păream o greşeala de distribuţie. Până într-o zi când, la finalul actului I, Yuriy ne-a adus CD-ul cu romanţa rusească. Muzica m-a ajutat. Improvizam şi simţeam cum încep să mă dezmorţesc, cum scap uşor-uşor de crusta care mă ţinuse prizonieră. Exact atunci, Horaţiu Mălăele a oprit improvizaţia nemulţumit de felul leneş, absent în care doar “lăsam să se stingă” avansurile lui Vanea, purtată fiind de muzica romanţei şi a propriilor gânduri de Rusalcă… “Păi nu se poate! Eu o pipăi, pun mâna, şi ea…”  Şi atunci a ţâşnit ceva din mine: “Despre asta e vorba? Asta vrea Vanea? Vrei asta? Ia asta!” – şi mi-am purtat trupul spre el… M-a privit cu ochiul/brici câteva secunde şi apoi a zis: “S-ar putea să poţi să fii Andreevna…”

N-a fost o “revelaţie” ca la “Pescăruşul” – dar a fost un început ca atunci când se crăpa crisalida. La premieră încă aveam aripile ude. Uşor-uşor am încercat să zbor. Kordonskiy ne-a dat nişte “ultime indicaţii” puse la avizierul teatrului când a plecat din România după premieră. La Elena Andreevna scria: “E o femeie care nu se teme de bărbaţi! Nu uita!”  Nu uit. Nici eu nu mă mai tem. Sper…

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov ce l-aţi întreba?

Anton Pavlovici, vrei să stai cu mine la un ceai (sau votca, sau şampanie) şi să-mi spui ce vrei tu?

V-aţi dorit vreodată să beţi un ceai şi să staţi la poveşti cu unul dintre personajele lui Cehov…

Personajele prind viaţă în spectacole. Actorii le dau viaţă. Mi-am dorit văzând spectacole bune după Cehov să vreau să fiu parte din lumea acelui spectacol. Da. Mi-am dorit să beau ceai şi sa vorbesc – de exemplu – cu personajele din “Trei surori” în regia lui Al. Darie sau cu cele din “Unchiul Vanea” în regia lui Andrei Şerban.

Cât de lung a fost drumul de la „Pescăruşul” Cătălinei Buzoianu la „Unchiul Vanea” al lui Yuriy Kordonskiy?

Lung… Deşi în anul în care nu s-a mai jucat “Pescăruşul” am început repetiţiile la “Unchiul Vanea”.  Dar ca să ajung din nou la Cehov am trecut între timp prin Shakespeare, Buchner, Ionescu, Bulgakov, Goldoni ş.a.

 Aţi fost tentată să-i schimbaţi destinul Ninei Zarecinaia sau Elenei Andreevna? Sau unui alt personaj al lui Cehov?

N-am fost tentată. Destinul lor e, de fapt, spectacolul în sine. Mai degrabă ele, personajele jucate, spectacolele mi-au schimbat mie destinul. Mi l-au modelat. E cam mult spus, cam prea serios, prea grav, dar – ce să-i faci?! – e adevărat:  nu mai caut strălucirea, ci “să-mi păstrez credinţa”; nu mă mai tem de bărbaţi, “nu mă mai tem de viaţă”;  nu caut “forme noi” neapărat, dar cred în “sufletul universal”;  mă gândesc la bătrâneţe şi la moarte chiar dacă “nu poţi ocoli ceea ce trebuie să se întâmple”; “când joc, simt că sunt frumoasă”; şi de câte ori zic “Ce vreme frumoasa e azi!” aud ecoul: “Numai bună să te spânzuri!”. Şi rad.

Şi acum, în afara întrebărilor, am vrut să mai scriu ceva – important pentru mine – poate amuzant pentru alţii: până să joc în spectacolele montate în teatru s-a întâmplat ca în facultate să joc la clasă Nina Zarecinaia (actul I) şi la regie (Attila Vizauer) Elena Andreevna (actul III). Acum aştept (dacă pot spune că aştept un rol) Olga din “Trei surori”. E singurul personaj cehovian jucat la facultate (regia Cezarina Udrescu) pe care încă nu l-am jucat în teatru. Sunt curioasă dacă se va întâmpla.  Deşi cel mai mult dintre piesele lui Cehov iubesc “Livada de vişini”!