Trilogia antică, regia Andrei Şerban
Hamlet, regia Vlad Mugur
Faust, regia Silviu Purcărete
A fost de ajuns să mă gândesc câteva secunde la această sarcină aparent riscantă, chiar imposibilă, şi, aproape de la sine, piscurile s-au detaşat în memoria mea, într-un ciudat melanj, afectiv şi obiectiv totodată. Cum e vorba de „epoca” în care m-am format ca spectator de teatru, constat că îmi vine uşor să survolez întregul interval, oricât de dens şi contradictoriu va fi fost el. Mizez pe autenticitatea acestei selecţii fulgerătoare şi nu mai pun în balanţă nimic altceva, căci tentaţia e uriaşă… Totuşi, imposibil de făcut o ierarhie între cele trei. E vorba de spectacole care au marcat trei mari perioade ale deceniilor de după ’89, perioade ale vieţii culturale şi politice, pe scurt, ale societăţii româneşti în ansamblul ei neomogen, nu doar ale fenomenului teatral. Când mi le amintesc, le văd anturate de aura incandescentă a operei de artă, care transformă destine, inventează limbaje artistice, marchează generaţii, inspiră, dar şi, fatalmente, „captive” în magma acestei societăţi, grevate de anumite gesturi sau contexte impure, care, până la urmă, au fost şi cele care le-au îngropat ori le-au ţinut în viaţă. Trilogia antică e indisociabil legată de regăsirea sensului pierdut în teatrul romanesc (cine are nevoie de teatru? de ce facem teatru?), dar şi de primele mineriade, o tragedie sui-generis. Am văzut Hamlet-ul lui Vlad Mugur la o ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, când Meşterul deja nu mai era, iar în avanscena Sălii Mari de la TNB, chiar în decorul-şantier conceput de Heti Stürmer, fusese amplasată, în mod aberant, tribuna la care se pregătea să vorbească Dinu Săraru, ca director al instituţiei, dar şi fireşte, ca reprezentant al noii puteri. Elocvenţa acestor incongruenţe, a acestor clivaje artistic-politic mi se pare emblematică pentru cele două decenii pe care le-am traversat. Nu o pot evita. În fine, Faust s-a născut într-un moment mai fast, kairotic, care a rămas, din păcate, insular şi prea puţin speculat.
După cum se vede, suita părţilor din care e făcută trilogia mea personală nu poate asculta decât de un criteriu obiectiv, cel cronologic.
Andreea Dumitru este critic de teatru, redactor la revista „Teatrul azi”