„Nu ştiu de ce vreau să scriu o carte, dar simt, la fel ca atunci când lucrez la o piesă, că trebuie, că am nevoie s-o fac.” Sunt cuvintele cu care-şi începe Andrei Şerban „O biografie”, cartea scrisă cu câţiva ani în urmă şi publicată la Editura Polirom. N-aş putea spune că am redescoperit, ci doar că am descoperit, abia acum, cu nepreţuitul ajutor al cuvintelor tipărite pe hârtie, un artist.
Citind această carte – care se citeşte ca un roman de aventuri şi care nu are nici pic de preţiozitate – îl vezi pe Andrei Şerban prin ochii lui Andrei Şerban. Însoţindu-l de la zilele copilăriei, când dirija în oglindă ca Toscanini, de la nesuferita matematică, la vremurile când succesul a venit peste el fără să stea pe gânduri, a dat buzna peste acest tânăr regizor est-european, care, încărcat de dorinţe şi de frustrări, descindea la New York dintr-o ţară a interdicţiilor, o ţară în care reuşise, totuşi, să monteze primul spectacol fără decor din istoria teatrului românesc. „Un tânăr agitat, original, care nu-şi găseşte locul nicăieri, dar caută imposibilul” – aşa i-l descrisese Sanda Manu pe studentul Andrei Şerban lui Horia Lovinescu. Şi aşa ajunsese tânărul înalt şi „uşor plutitor” să pună în scenă, la Teatrul Nottara, „Omul care s-a transformat în câine”, de Osvaldo Dragun.
Relevante şi oarecum surprinzătoare sunt, din perspectiva cititorului, firescul şi calmul cu care artistul şi-a scris povestea într-un volum în care amintirile curg fără opinteli şi fără sincope, topindu-se într-un discurs memorialistic în care autorul-personaj Andrei Şerban se priveşte pe sine de la distanţa inerentă adusă de trecerea timpului, dar, în acelaşi timp, fără a se ficţionaliza, fără a se transforma într-un personaj. „O biografie” pare a fi un exerciţiu de autoînţelegere, nu de împărtăşire cu ceilalţi a unei identităţi, umane şi artistice, şi a unui destin în felul lui spectaculos. Exersându-şi deopotrivă memoria, spiritul pătrunzător şi alte facultăţi, autorul lasă deoparte o facultate crucială căreia identitatea şi destinul său îi sunt profund îndatorate: imaginaţia. Fără inserturi ficţionale, discursul din cartea sa îşi păstrează tonul egal şi se apleacă asupra materiei faptice şi psihologice. Fără măşti literare, Andrei Şerban nu se rescrie pe sine şi nu-şi descrie parcursul pe scenele lumii, ci se arată cu o doză considerabilă de luciditate şi cu multă directeţe. Neabuzând metafora, îşi păstrează constant discursul şi postura celui care îşi aminteşte şi reflectează cu măsură, precaut chiar, asupra propriei persoane şi a propriei existenţe artistice, nelăsându-se prins în mrejele mărturisirilor.
Aşa cum se dezvăluie, în sensul propriu al cuvântului, regizorul căruia mai nici una dintre scenele sacrosancte ale teatrului tradiţional şi ale celui neconvenţional nu-i e străină, este un construct rezultat din acumulări succesive, o entitate eclectică pe care curiozitatea niciodată potolită o poate face să pară superficială sau, uneori, goală. Andrei Şerban nu s-a oprit niciodată la un stil, la un crez general, la o teorie, la o formulă şi cu atât mai puţin la o formă. Căutarea, în orice formă s-a manifestat ea concret, i-a fost cercetare. Experimentul, oricât de rudimentar sau de neverosimil în ochiul iniţiatului sau al neofitului, l-a dus mai departe. Nu i-a dat răspunsuri, ci numai întrebări. Andrei Şerban este artistul şi omul întrebărilor. În personalitatea sa, îndrăzneala nu pare incompatibilă cu circumspecţia, ci complementară. Regizorul este şi îndrăzneţ, şi precaut. Fluxul amintirilor, aşa cum se aşază el în paginile cărţii, o dovedeşte.
Nenumărate întrebări şi precautele, chiar înţeleptele sugestii de răspuns apar în urma povestirii unor etape concrete din carieră. Aşternute pe hârtie, pot părea năluciri onirice splendidul an petrecut alături de Peter Brook la centrul său de la Paris şi apoi munca de „arheolog teatral”, proiectul „Orghast”, jucat la ruinele de la Persepolis, la mormântul lui Xerxes, întâlnirea cu Grotowski, călătoriile iniţiatice, experimentele la operă, întoarcerea de scurtă durată în România, directoratul la Naţionalul bucureştean şi nenumăratele spectacole montate în America şi în Europa. Amintesc doar episoade ca „Iona”, piesa lui Marin Sorescu, montată în premieră, „Trilogia greacă”, „Medeea” de „La Mama”, „Electra” la Sainte-Chapelle („poate cea mai abstractă, mai simbolică şi, totuşi, mai adânc personală dintre toate montările mele”), călătorii de poveste, un „Cum vă place” ghiduş peste poate, jucat la o fermă de lângă La Rochelle, „Livada cu vişini” la Lincoln Center („Cu o zi înainte de începutul repetiţiilor, am aflat că tânăra Meryl Streep, abia ieşită de pe băncile şcolii de teatru de la Yale, dar deja vânată de rechinii din Hollywood, refuzase un prim rol de film ca s-o poată juca pe Duniaşa în Livada, căci murea să fie pe scenă alături de Irene Worth, de la care voia să fure secretele meseriei”), „Maestrul şi Margareta” de două ori, „Avarul” de la Comedia Franceză etc.
Autoportret al unui creator solicitant şi solicitat, „O biografie” îl arată convingător pe Andrei Şerban, în multe, foarte multe nuanţe, poate chiar mai bogate decât unele dintre spectacolele sale şi, cu siguranţă, infinit mai bogate decât interviurile pe care le acordă doar din când în când. Lângă oameni, întâlniri, idei şi fantezii fără linişte, gânduri precum cele citate în continuare îi conturează identitatea:
1. „Intuiţia, care m-a ghidat în deciziile importante de mai târziu, încerca să se substituie creierului, dar nu reuşea să organizeze sau să clarifice problemele matematice.” (Regizorul Andrei Şerban despre elevul Şerban Andrei)
2. „Poate că eu sunt prin temperament un regizor intervenţionist…”
3. „Pentru că am intuit ce înseamnă să fii actor, am refuzat ca <actorii să facă ce le spune regizorul>, iar ideea de a exersa putere şi autoritate mi-a fost antipatică de la început. Niciodată nu am putut să stau în sală la o masă şi să comand altora pe un ton rece, vorbindu-le la microfon doct şi distant. Dimpotrivă, am căutat pericolul, acţiunea directă, iar faptul că eram până în ultima clipă pe scenă, printre actori, m-a stimulat.”
4. „Când maşiniştii nu apreciază jocul (actorilor – n.red.), ăsta e cel mai clar semnal că ceva nu merge.”
5. „Rolul artei e să filtreze trivialul vieţii printr-o viziune transparentă, să dea speranţă, nu doar să arate cât de sumbru e totul, cu alte cuvinte să ne amintească de potenţialul infinit pe care, ca oameni, îl avem. Din păcate, arta din ziua de azi, fiind tot mai mult legată de semnătura unui artist şi depinzând de personalitatea lui, a devenit un teren de vânătoare a gloriei.”
6. „ (…) niciodată o analiză pur raţională nu atinge esenţa lucrurilor. Folosindu-te numai de intelect, eşti (cel puţin în teatru) în pericol de a rămâne într-o lume închisă, fără oxigen.”
7. „Eram şi sunt adept al unui stil fără stil şi în teatru am vrut întotdeauna să explorez toate formele cu acelaşi entuziasm. Iar prin natura mea sunt un tip eclectic şi nu mi-e ruşine de eclectismul meu.”
8. „Când lucrez în teatru, am sentimentul căutării a ceva imposibil de găsit, dar, în acelaşi timp, îmi rămâne vie dorinţa de a continua.”
9. „Deşi evocarea muzei pare o glumă, eu cred în ea. Nu noi decidem reuşita sau eşecul. Important e să dăm tot ce avem mai bun în lucru. Restul nu depinde de noi. Orice spectacol are o viaţă a lui, imprevizibilă, independentă, dar adesea nu o lăsăm să apară, căci, din frică, vrem să controlăm totul. A fost şi greşeala mea cu Hamlet.”
10. „Starea de totală expunere şi vulnerabilitate, sub cerul liber, fără adăpostul clădirii unui teatru, m-a marcat pentru restul vieţii.” (după „Orghast”, proiectul de grup al lui Peter Brook, concretizat la ruinele de la Persepolis)
Print