În caietul program al fiecărui spectacol există o pagină, de cele mai mult ori unde spre final, unde multe nume stau ordonate între virgule, scrise mărunt. Oamenii din spatele acelor litere se bucură cel mai mult să îşi vadă numele tipărit. E singura ocazie când sunt prezentaţi publicului. Nu apar la aplauze, nu sunt menţionaţi în articole. Necunoscuţi, dar indispensabili pentru orice spectacol. „Civilii” din teatru. Doamnele din birouri, băieţii de la scenă, fetele de la cabină. De cele mai multe ori cunoscuţi doar după prenume, câteodată precedate de un Nea familiar sau diminutive familiare. Chipurile cunoscute doar în penumbra culiselor, din spatele monitoarelor sau ascunse pe holurile de la cabine.
Ce uită marele public e că fără ei spectacolul aplaudat în această seară nu ar avea loc. Fără aceşti oameni modeşti a căror viaţă se învârte în jurul scenei. Rutina lor zilnică contribuie la succesul celor aflaţi în lumina reflectoarelor. Însăşi aprinderea acelor reflectoare depinde chiar de unul dintre ei. Emoţiile dinaintea premierei sunt în egală măsură şi ale lor. Ei sunt primii spectatori. Iar povestea conform căreia dacă maşiniştii sunt atenţi la repetiţii şi urmăresc cu interes ce se întâmplă pe scenă nu este doar o poveste. Sunt cei care primesc apostrofări fără menajamente şi sunt, poate, supapa în caz de supraîncărcare a nervilor întinşi la maxim.
Există printre ei, ca în orice alt domeniu, profesionişti dedicaţi şi funcţionari. Unii care îşi fac meseria cu credinţă şi alţii care doar vin la serviciu. Unii mai sufletişti alţii mai puţin. Iar într-un teatru ei sunt primii care fac diferenţa. Dacă echipa tehnică e disciplinată şi promptă, ai mai multe şanse ca mediul în care se desfăşoară echipa artistică să fie mai favorabil performanţei. Prima impresie contează cel mai mult – deschizi uşa de la intrarea actorilor şi, dacă găseşti un hol curat, e semn bun.
Doamna care îţi vinde biletul e, poate, cel mai important purtător de imagine al unui teatru. Fără voia sa este consultantul cel mai de încredere al cumpărătorului de bilet, iar atitudinea şi sfatul ei poate determina frecvenţa în sala de spectacol a fiecărui spectator în parte. La fel şi plasatoarele şi garderobierele – un zâmbet răbdător sau o privire peste umăr nu e totuna. Cabinierele sunt cele mai bune prietene ale actorilor înainte de spectacol sau cei mai mari duşmani. Când emoţiile se adună galopant odată cu apropierea gongului de început, contează fiecare agrafă pusă la locul ei pe masa de machiaj şi orice cută din cămaşă. Maşiniştii răspund la un moment dat chiar de viaţa actorilor; o ştangă coborâtă cu o secundă mai devreme sau mai repede cu câteva secunde nu întreabă înainte să lovească. Fiecare pahar, cui sau bomboană care apare pe scenă trece prin mâna recuziterului. Iar dacă pistolul nu trage, el este primul vinovat. Regizorul tehnic preia responsabilitatea întregului spectacol odată cu terminarea repetiţiilor. De felul în care el coordonează ce se întâmplă în spatele scenei depinde tot ceea ce vede publicul. Un buton apăsat în cabina de sunet poate crea emoţie sau poate distruge tot momentul construit de actori. Un sufleur profesionist învaţă fiecare cuvânt din text, fiecare respiraţie şi se face auzit doar de către actor fără ca nimeni din sală să simtă că o replică a întârziat chiar şi câteva secunde. Dacă o hârtie întârzie să fie semnată şi rătăceşte pe un birou e posibil ca tot decorul să nu ajungă pe scenă. Dacă secretarul literar nu are ochelarii bine şterşi, numele cuiva poate rămâne tipărit cu litere în plus sau în minus. Iar cel care se ocupă de programarea lunară a spectacolelor este adevăratul erou necunoscut din spatele monitorului şi al telefonului.
Viaţa unui teatru este continuă. Chiar şi noaptea, portarul are grijă să verifice din când în când că totul e la locul lui. Pentru cele câteva ore de când publicul intră în sală şi până când ultimul spectator coboară scările teatrului oamenii ale căror nume stau între virgule, scrise mărunt, în caietul program îşi văd de rutina lor zilnică. Şi din locul lor neştiut de spectatori se bucură şi ei când aud aplauzele.
Felicitari pentru articol !
Gand la gand…ciudata coincidenta de opinii si interesanta punere in pagina. Felicitari multiple va trimit, mai ales ca sa evit expresia consacrata de dna readactor Sef, aceea cu asupra de masura. Sper ca randurile mele sa nu va faca sa ridicati sprancenele sau cum in gluma am spus odata, si zau ca nu regret!, sa aruncati cu vreo scrumiera (in mine desigur!) eu as mai adauga pe lista si pe dnii pompieri care de cele mai multe ori au ramas numai uul, ca asa-i in teatrul bugetar. Aproape a intrat in normalitate ca masinistii sa ai aiba dubla specializare.
Cam atat pentru azi si las aici un semn al trecerii mele prin paginile revistei spunanad ca am citit si cronica despre repetitiile lui Andrei Serban si list aviitoarelor premiere la TNB. O duminica frumoasa urez autoarei si posibililor/doritilor cititori. Celor care sustin sau pregatesc licenta…minte limpede.
PS scriu si aici cateva cuvinte de lauda pentru/despre absolventul care m-a primit uimitor de amabil sau amiabil in biroul de la ultimul etaj. Acum inteleg ca energia si emotia care ma stapanesc invariabil cand intru in teatru era suplimentata de prezenta marelui regizor sub acelasi acoperis. Zau!
O singura obiectie. “Rutina lor zilnica” apare de doua ori in text. A lucra in culisele unei scene este orice, dar nu rutina. Este unul din motivele principale pentru care cei care isi fac meseria aceea invizibila, cu drag si pasiune, sunt acolo. La fel ca si pentru spectatori, la fel ca si pentru artisti, nicio zi nu este la fel cu cealalta, niciun spectacol nu este absolut identic cu celalalt. Este una din frumusetile spectacolului live si a vietii din/in culise!