Atenţie: musicalul creează dependenţă!

 “Lucrurile mari se fac numai în stil mare” – pare a fi o spusă de o simplitate dezarmantă sau un clişeu aparent, dacă istoria nu ar confirma-o adesea. E drept că tocmai istoria teatrului a avut momentele sale de simplitate măreaţă, în Antichitate sau, mult mai târziu, în spaţiile goale ori sărace ale scenei, dar montările “di grande” n-au dat greş niciodată. Ca urmare, acesta poate fi şi principiul după care s-au ghidat producătorii artistici ai noului musical “Rebecca”, la Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”. 

Sigur că instituţia nu este la prima experienţă de acest gen şi că o comparaţie cu alte succese ale sale (comentate la vremea respectivă) este inevitabilă, dar, cu atât mai mult, trebuie apreciată această nouă reuşită. Ca şi în cazul spectacolului “Romeo şi Julieta”, ce a avut premiera la Bucureşti în urmă cu doi ani, avem de-a face cu un musical contemporan, european (prin autorii săi şi povestea originală), echipa de creaţie este de import (Budapesta), rolurile au fost atribuite pe baza casting-ului (atent urmărit de însuşi compozitorul musicalului), iar succesul se doreşte pe măsura producţiei. Deocamdată, la o săptămână de la premieră, precedată de o repetiţie generală cu publicul şi urmată de alte reprezentaţii, montarea se anunţă a fi o reuşită de proporţii, luând deja ochii publicurilor şi receptorilor specializaţi din presă. E adevărat că la această reacţie pozitiv spontană contribuie în mare măsură şi marketing-ul consistent cu care ne-a obişnuit Opereta bucureşteană. Ceea ce e tare bine…

Laude peste laude şi din partea compozitorului invitat la premiera românească. Maghiar la origine, dar hollywoodian prin adopţie, Sylvester Levay şi-a câştigat renumele mondial prin muzica pentru scenă şi ecran, sau prin colaborări cu binecunoscuţi artişti. Alături de libretistul german Michael Kunze, semnează o seamă de musicaluri de succes, precum “Elisabeth”, “Mozart!”, “Marie Antoinette”, pentru care iau o serie de premii (inclusiv un Grammy). În anul 2006 lansează “Rebecca” – după romanul omonim al lui Daphne du Maurier, scris în 1938. Aceasta îl adaptase imediat pentru scenă şi avusese succes la Londra, dar adevărata consacrare vine odată cu filmul lui Hitchcock, din 1940. (De altfel, regizorul va mai apela la proza lui Daphne du Maurier în “Păsările”.) Atât Hitchcock, cât şi, mult mai târziu, autorii musicalului – au fost seduşi de elementul gotic al cărţii (şi mai puţin de povestea de dragoste conţinută), descinzând direct din vechiul roman de gen şi ajuns în contemporaneitate pe filiera literaturii feminine de secol XIX, a surorilor Brontë. De altfel, Levay şi Kunze intenţionaseră iniţial să adapteze “La răscruce de vânturi”, doar că ideea îi venise “cu o secundă mai devreme” muzicianului Cliff Richard, care transformă textul în libret de musical – “Heathcliff”. Iar de la elementul gotic şi până la thrill-ul poveştii n-a mai fost decât un pas, uşor de acoperit de către ambele genuri, în special prin atmosferă şi muzică.

Musicalul “Rebecca” a avut premiera la Viena, fiind apoi montat în Finlanda, Japonia şi Ungaria. Vor urma premierele în West End-ul londonez şi apoi pe Broadway-ul new yorkez, dar, de data aceasta, Bucureştiul le devansează. Montarea românească respectă îndeaproape linia maghiară, fiind realizată de echipa Teatrului de Operetă din Budapesta. Regizorul Attila Béres are un interesant parcurs profesional: absolvent al Facultăţii de Matematică din Cluj, studiază apoi actoria la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Târgu Mureş, urmează cursurile de teatrologie ale U.N.A.T.C. Bucureşti şi, în final, pe cele de regie la Universitatea de Artă Teatrală şi Film din Budapesta. Suficient pregătit, aşadar, pentru a se confrunta cu toate elementele unei super-producţii… De la decorul de mari dimensiuni – iluzionist imaginat de scenograful Balázs Horesnyi, până la scenele impecabile de ansamblu – aproape milităreşte conduse cu ajutorul coregrafului Ákos Tihanyi. Povestea începe la Monte Carlo, continuă la Roma şi se sfârşeşte în Anglia, la conacul Manderley. Interioare elegante, faţade somptuoase sau în ruină, scări monumentale, mare în vâltoare sau incendiu devastator – sunt doar câteva dintre piesele ce fac parte din angrenajul uriaş al scenotehnicii puse în joc. Acestora li se adaugă simbolurile regizorale, bazate pe clasicele dualităţi: viaţă / moarte, personaj / umbră, bine / rău, alb / negru, apă / foc. Totul se reflectă într-un joc al oglinzilor, pe care numai atmosfera apăsătoare îl mai domină. De altfel, atât autorii musicalului, cât şi regizorul montării, consideră mai interesant thriller-ul, în defavoarea poveştii de dragoste, care “doar întreţine suspansul”, după cum mărturiseşte Béres într-un recent interviu (“Art Act Magazine”). Decizia poate fi discutabilă, deşi este drept că “Daphne du Maurier nu e Dostoievski”, cum nici Alan Jay Lerner nu e George Bernard Shaw. Cu toate acestea, istoria teatrului şi spectacologia au dovedit că libretul musicalului “My Fair Lady”, cu al său potenţial “happy end” al poveştii de amor (aproape inexistentă), rezistă mai bine trecerii timpului decât genialul text al piesei “Pygmalion”, cu al său final explicativ în proză… În plus, aplauzele la scenă deschisă a celor câteva săruturi conjugale din “Rebecca” vin să susţină această teorie… Publicul pare uşurat. I se confirmă aşteptările.

Aşadar, musicalul şi noua sa montare sunt influenţate cu precădere de filmul lui Hitchcock, de la scenariu şi atmosferă, până la accentul pus pe rolul principal masculin, transpus pe ecran de Laurence Olivier. Inspirat de personaje precum Mr. Rochester (din “Jane Eyre”) sau Mr. Darcy (din “Mândrie şi prejudecată”), britanic până în vârful unghiilor, adică preţuind onoarea mai presus de dragoste, Maxim de Winter trece printr-o serie de stări emoţionale şi transformări de-a lungul poveştii. Oboselii şi resemnării de la început le ia locul un soi de sentiment amoros auto-indus, ce va deveni, sub impactul întâmplărilor, când furie dementă, când nebunie incipentă cu note isterice.

Dacă în roman toate acestea sunt povestite descriptiv, cu lux de amănunte şi analize caracterologice de către a doua doamnă de Winter, în scenariul filmului şi libretul musicalului, personajul va fi numai intuit, ca element principal al acţiunii. Grea încercare, aşadar, pentru regizorul Attila Béres, care va transforma, astfel, lucrul cu actorul în… “lucrul cu tenorul”, având ca rezultat, însă, o evoluţie de necontestat în cariera celor doi interpreţi: Florin Budnaru (de aproape zece ani solist în trupa Operetei bucureştene) nu mai are nimic de dovedit în ceea ce priveşte calităţile vocale, în schimb păşeşte, prin acest rol, în lumea magică a teatrului, construind un Max temperamental, cu treceri bruşte de la o stare la alta. Într-o cheie ceva mai reţinut-britanică, actorul Victor Bucur (extrem de popular pentru rolurile din ultimii ani) îşi depăşeşte potenţialul artistic printr-o partitură vocală susţinută exemplar.

Atenţia îndreptată spre arta actorului în cazul rolului principal masculin este deviată spre arta cântului la rolurile feminine. Tânăra inocentă ce dă replica în povestea de dragoste, numită simplu “Eu”, are, la rândul său, dublă interpretare. Obişnuite întrucâtva cu lumea show-business-ului (nu şi cu cea a marilor scene), Alexandra Crăescu (absolventa unei facultăţi de muzică) şi Adriana Vlad (absolventă de Teatru) cuceresc prin tinereţea lor şi vocile frumoase, dar încă au de luptat cu emoţiile maturizării eroinei. Reflecţie negativă a personajului principal, diabolica Doamnă Danvers, menajera de la Manderley şi o devotată a defunctei Rebecca, este interpretată de două dintre (deja) “vechile cunoştinţe” ale amatorilor de musical. Georgiana Mototolea şi Adina Sima revin pe scena Operetei după rolurile puternice din “Romeo şi Julieta” (Lady Capulet şi Lady Montague) în două apariţii reci, intens dătătoare de fiori pe şira spinării. Accentul este pus pe partitura vocală, căci ”Rebecca” ia pe alocuri forma unui musical “sung-through”, fără dialog vorbit, precum în producţiile lui Andrew Lloyd Weber.

Publicul nostru mai are nevoie, însă, de ceva timp până la obişnuinţa cu un astfel de gen, dovadă fiind şi gustul pentru scenele de musical “clasic”, pentru cuplete comice sau apariţii glamour, însoţite de indispensabilele momente de dans. Ca urmare, apariţiile Ancăi Ţurcaşiu şi ale Biancăi Ionescu în rolul Doamnei Van Hopper, dar şi cele ale Silviei Şohterus, Mirela Boureanu-Vaida şi Orest Pîslariu-Ranghilof ca “membri ai familiei”, au parte de aplauze îndelungate. Şi pe bună dreptate. Pe aceeaşi linie a ariilor ritmate (cu care compozitorul Levay nu este foarte generos în acest musical) vine şi partitura lui Jack Favell, re-creată cu acelaşi farmec personal, al artistului total de operetă, de către Cătălin Petrescu. În fine, două roluri de mică întindere îşi capătă importanţa cuvenită datorită interpreţilor lor: Nicolae Lupu în Frank Crawley, printr-o voce sinceră, de o căldură şi o amplitudine ce fac parcă prea mică scena Operetei, şi Vlad Robu în Ben, un rol emoţionant de compoziţie.

După cum scriam şi cu alte ocazii, Teatrul Naţional de Operetă se află într-o fază extrem de prielnică a existenţei sale. Poate că a (re)venit momentul să iasă şi în “lumea bună” a teatrului cu vedetele sale, nu numai cu producţiile reuşite din ultimii ani. Căci “marele public” a rămas tot la nume precum Leonard sau Dacian şi, poate, la soliştii anilor ’80, datorită televiziunii timpului. Însă noile generaţii de artişti ai Operetei sunt cunoscute doar amatorilor de teatru muzical şi e păcat. Musicalul “Rebecca” poate fi o ocazie favorabilă, căci este o producţie pentru solişti. Aceştia sunt, însă, permanent susţinuţi de celelalte echipe artistice ale teatrului, funcţionând impecabil, ca un ceasornic bine reglat. Baletul capătă roluri de personaj colectiv, în condiţiile rarelor momente de dans propriu-zis, iar corul (condus de Gabriel Popescu) şi orchestra (dirijată de Tamás Bolba şi Ciprian Teodoraşcu) secondează constant şi eficient, din culise, personajele.

O ultimă comparaţie cu musicalul “Romeo şi Julieta” este inevitabilă. Şi nu, nu ne referim la “scena balului”, punct culminant în evoluţia poveştii, dar şi ocazie de desfăşurări atât coregrafice, cât şi scenografic imaginative (prin costumele create de Rita Velich). Ne referim cu precădere la reacţia unui public pe care instituţia bucureşteană a Operetei – mult mai generoasă în formele sale spectaculare, decât în moştenita titulatură – şi-l doreşte evoluând odată cu ea – atât cantitativ, cât şi calitativ. Şi nu putem să nu remarcăm reacţiile instantaneu-pozitive faţă de această producţie recentă, care, spre deosebire de alte musicaluri, nu dispunde de toate acele elemente cu care ne obişnuise genul “clasic”. În schimb, după administrare, şi după o scurtă perioadă de latenţă, “Rebecca” devine drog. Creează dependenţă şi simţi nevoia unei doze noi. Probabil că asta se numeşte “evoluţia genului” în contemporaneitate.

Print

Un Comentariu

  1. Donkeypapuaas 16/05/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.