Prezentul este cel mai acut mod de raportare la realitate. Simţi şi obervi nemijlocit şi ai mai multe şanse să percepi cât mai nealterat pulsul a ceea ce trăieşti. Nu întâmplător „aici şi acum”-ul teatrului, acest binom care, deşi sună simplist, defineşte, poate, cel mai concret caracteristica de unicitate a artei dramatice, este formula care, odată înţeleasă şi asumată, rezolvă ecuaţiile de substanţă ale teatrului. Mai responsabil, aşadar, puternic ancorat în realitatea imediată, dependent fără drept de apel de o realitate la care să poată fi raportat pentru a-şi putea crea plasa de convenţii şi poveşti, teatrul trebuie să fie bun prieten cu prezentul. Dar cine este acest prezent, cu adevărat?
Prezentul teatrului are mai multe identităţi. În primul rând e cel care presupune care toţi cei necesari pentru întâmplarea actului artistic să fie în acelaşi loc în acelaşi timp; ca într-o schemă simplă de comunicare în care un emiţător transmite printr-un mediu un mesaj receptorului, la fel şi cei care conlucrează pentru ca spectacolul să existe trebuie să co-existe simultan alături de public în acelaşi spaţiu, în acelaşi timp. Apoi, există prezentul textului, al mesajului, al spectacolului. Un text scris acum ceva mii de ani poate vorbi la timpul prezent nu doar datorită conţinutului de sens, ci şi graţie formei actuale în care este tradus, adaptat şi prelucrat. Printr-un exerciţiu de imaginaţie, să presupunem că s-ar putea reproduce întocmai un spectacol de tragedie antică – e greu de crezut că forma de limbaj şi expresie din vremea lui Aristotel va avea acelaşi impact asupra cetăţenilor globali de azi. Poate impresiona estetic, cultural, însă sensul purtat de text în sine, implicaţiile ritualului de atunci, forţa expresiei scenice, tot ce înseamnă altceva decât impresie artistică, nu poate avea acelaşi sens după două milenii şi mai bine. Dar e la fel de plauzibil ca validitatea unei poveşti să rămână intactă peste timp. Povestea ţine de prezent şi de felul în care e spusă.
Povestea este axul central pe care se construieşte întreaga istorie a teatrului universal. Dacă interesul pentru această fabulă, această acţiune purtătoare de sens se diminuează, atunci oricât de impozantă ar fi forma, oricât de elaborată, complicată şi sofisticată, constructul scenic nu rămâne altceva decât o expresie a unui eu creator lipsit de suflet. Dacă de-a lungul timpului povestea şi-a păstrat aproape nealterată poziţia strategică în gândirea comună a oamenilor de teatru, în prezentul teatrului post-dramatic accentele par a-şi fi pierdut locul bine definit.
În teatrul discursiv care caută să urce pe scenă mesaje sociale ca un strigăt pe două picioare, în story-telling-ul foarte în vogă, împrumutat din mişcarea de amatori de peste ocean şi cultivat în zona europeană drept nou mijloc de limbaj teatral, în noile modalităţi de a face teatru, cât mai minimalist, cât mai tehnologizat, cât mai acuzat, cât mai şocant şi mai gălăgios, mai colorat şi mai divers în toate sensurile cu putinţă, în această dinamitare a structurilor în locul cărora se propune doar o tiranie a mesajului, povestea a fost dată afară din cetate. Subiectele devin din ce în ce mai generale, nevoia de a trage semnale de alarmă a devenit prioritară, awareness-ul ne trage de mânecă, iar interesul pentru felul în care livrăm acest mesaj atât de important cade undeva în plan secund. A devenit foarte facil să faci teatru – dacă mesajul e puternic, dacă stoarce o lacrimă, dacă e important şi grav şi presant, mai ales dacă e politically correct, dacă dezbate o temă subsidiară minorităților de orice fel sau celebrează diversitatea, atunci aproape că nu mai contează cum îl îmbraci artistic. Neputinţele creatoare se camuflează fără prea mare efort în spatele dicteurilor automate ale unor propagande de un fel sau altul.
Actul artistic e doar ambalajul pe care îl rupi cu dinţii în fervoarea pe care o simţi anticipând extazul aderării la un crez propăvăduit de la înălţimea unei scene. Multe dintre spectacolele de teatru apreciate şi sărbătorite drept reuşite ale unei noi forme de expresie teatrală şi-ar găsi mai comod şi mai potrivit locul în săli de conferinţe, în dezbateri şi întâlniri informale ae ONG-urilor şi asociaţiilor şi grupărilor şi al comunităţilor sau într-o gaşcă lărgită de oameni cu interese şi îngrijorări comune. Agendele politico-socio-corecte s-au încurcat printre picioarele teatrului, i s-au căţărat încet-încet până la glezne, apoi până la genunchi, l-au luat de şolduri şi acum îşi văd de drum spre gât. O privire scurtă la 360 de grade în jurul micro-universului nostru teatral încă guvernat democratic de poveste şi creativitate strict estetică descoperă acest peisaj altfel decât ultimele milenii de istorie a teatrului.
Iar acest simptom aproape că nu îşi are leac. „Doctorii” de poveşti nu au procedurile necesare pentru a extirpa excrescenţele care devin maligne pentru artă. Apărătorii destoinici şi guralivi ai mesajelor multe şi colorate se dovedesc a fi deloc toleranţi cu opiniile bazate strict pe considerente artistice, estetice, culturale. În numele noilor doctrine care militează cu dinţii scrâşniţi despre toleranţă, acceptare, celebrarea diferenţelor şi tot restul vocabularului corect politic, se varsă fără nicio clipire sânge mai mult sau mai puţin vinovat al unuia care e prea puţin interesat de agende şi mai atent la nuanţe artistice. În numele lui, al mesajului, orice kitsch e permis, orice expresie mediocră, orice amatorism, orice gafă, orice anti-talent, orice, orice, orice. Pentru că #…..