Vă propun un joc. Imaginaţi-vă interiorul unei încăperi căptuşite în alb, dantelate în alb, îmbrăcate în alb… Ca o închisoare brodată în alb (alb mult care ca să acopere negrul din spate, care se zăreşte, spre exemplu, din spatele dantelei ce îmbracă spătarul şi picioarele scaunelor…). Ca o cutie închisă, unde sunt ţinuţi prizonieri oameni sau oameni transformaţi în mecanisme. Ca o lume care trăieşte sub zăpadă. Fără legătură cu exteriorul. Un tavan croşetat, din dantelă, apăsător. Podeaua din puf alb şi moale, „apăsător”. Un pat acoperit cu perne şi cuverturi din dantelă, scaune dantelate etc. În spate un perete de sticlă prin care se zăresc zăpadă şi trunchiuri subţiri şi goale pierdute printre gheţuri. În dreapta, un alt perete de sticlă prin care se zăreşte un dormitor ca din poveşti. Imaginaţi-vă o închisoare perfectă. Este decorul creat de Iuliana Vîlsan pentru spectacolul „Avalanşa” care a avut premiera săptămâna trecută la TNB, în regia lui Radu Afrim.
Imaginaţi-vă apoi o poveste despre frică. Despre frica aia cumplită, covârşitoare, paralizantă, care de multe ori de-a lungul istoriei s-a întâmplat să se înstăpânească peste timpuri, locuri şi oameni şi să ia forme diferite, fie că e vorba de dictaturi, de inchiziţii, de orice tip de sisteme de teroare. În spectacolul de la Teatrul Naţional, în povestea lui Tuncer Cucenoglu, autor turc contemporan, frica ia forma concretă a avalanşei pe care orice sunet ar putea-o stârni. Şi lumea creată de el e o lume care se supune tăcerii. Şi pentru care scenografia Iulianei Vîlsan este în acelaşi timp metaforă şi materializare perfectă.
Îndepărtaţi acum şi ideea, şi decorul care o conţine… Va rămâne o scenă, scena de la Sala Atelier a TNB, pe care o trupă de actori interpretează o poveste. Poartă lavaliere întru sporirea straniei stranietăţi a poveştii… şi întru crearea ecoului dintre zăpezi. Sigur că ce spunea odată, demult, Stanislavski despre lumea care ar trebui să se nască în spatele cuvintelor şi în spatele a ceea ce se vede (în cazul de faţă, se aude) pe scenă poate să pară perimat, învechit şi cum mai doriţi. Avem tehnică, s-o folosim… Dar un gând, cum că artificiul tehnic dă o notă de artificialitate, nu ţi-l poţi reprima. Pe sistemul plus cu plus se anulează, nu se completează, iar ce se aude în exces înghite ceea ce s-ar auzi mai limpede dacă n-ar fi excesul… Şi explicaţia în exces sfârşeşte în explicitare.
Povestea pe care o spun/ expun actorii este cu adevărat tulburătoare. Dar n-am să v-o dezvălui decât atât cât să-i păstrez misterul, căci în fond pe asta mizează şi regia. Pe forţa subiectului care trăieşte de la sine, apoi pe forţa decorului care îi dă concreteţe scenică, pe forţa sunetului, şi el straniu, şi abia în final pe creaţia actorului. Aşadar, povestea… Undeva, în estul Anatoliei, într-un loc înconjurat de munţi pe care se adună zăpezi ce s-ar putea rostogoli oricând în avalanşe care să înghită lumea, oamenii trăiesc în tăcere. Singura soluţie pentru viaţă este frica. Dincolo de frică e moartea. Femeile îşi programează naşterile în aşa fel încât să se întâmple în acele câteva luni de vară în care ţipetele lor să nu stârnească avalanşa. Dragostea se face cu programare… în caz contrar, se pedepseşte cu moartea. Şi totul se tulbură atunci când o tânără însărcinată e în pericol să nască prematur. N-am să vă dezvălui finalul – cu doza lui de ambiguitate asumată?!, aşa cum e construit de Radu Afrim. Am să vorbesc, în schimb, de cum e construită această poveste pe scenă. Şi nu întâmplător vă propuneam jocul de la început. Căci, de la Aristotel citire, un spectacol de teatru ar trebui, pentru a fi (un) întreg, să fie în aşa fel construit încât, dacă înlături sau adaugi un detaliu, întregul să aibă de suferit, iar pe de altă parte nimic din ceea ce este pe scenă să nu se impună într-atât vederii (sau unui alt simţ), încât să pună în umbră restul constructului…
Revenind la „Avalanşa”. În decorul construit de Iuliana Vîlsan, povestea lui Cucenoglu are toate datele să se întâmple firesc. Căci nici un detaliu nu e neglijat. Apoi, regia începe să adauge… stranietatea sunetelor completează firesc – la început! – montarea, după aceea, pe parcurs, din ce în ce mai pleonastic. Şi în această lume, care deja există în scenă, intră actorii. Şi actorii ar trebui s-o completeze, să facă parte din ea. Dar regia alege să construiască povestea ca şi cum ar lipi-o peste respectivul univers, şi nu ca şi cum s-ar naşte din el. Actorii sunt musafiri în decorul Iulianei Vîlsan, deşi firele poveştii se leagă firesc între ei. De aceea vă propuneam jocul de la început… Să vă imaginaţi că aveţi la dispoziţie, aşa cum a avut regizorul, trei componente diferite (aşa cum reiese din montarea de la Naţional): o poveste, un decor şi nişte actori care ştiu povestea, interrelaţionează şi cunosc decorul. Liantul pe care Radu Afrim îl găseşte (sau nu?!) este un fel de construcţie forţat stranie, cu scene ce se îndepărtează cu bună ştiinţă de la firescul poveştii şi cărora le cad victime şi unii dintre actori. Dansurile – şi cel al gravidei, şi cel al fiinţei cu cap de animal –, pe care e evident că regizorul mizează cu asupra de măsură, fac parte din acelaşi proces de explicitare. La fel imaginea gravidei multiplicate la infinit, în fiecare dintre femeile care intră în scenă…
Cât despre interpretare, regia alege un stil de joc neunitar, căci se pierde undeva între stranietatea perfect asumată a Anei Ciontea, în rolul Mamei tânărului, şi jocul realist al Ilincăi Tomoroveanu în rolul Bătrânei. Cele trei generaţii care trăiesc în acel loc din estul Anatoliei se întâlnesc şi se despart în scenă căci intenţia nu este întotdeauna dusă până la capăt deşi… Deşi Rodica Ionescu în rolul tinerei însărcinate găseşte exact acel traseu – interior şi exterior, deopotrivă – care o conduce fără ezitări în lumea personajului. Deşi Marius Manole, asemenea, în rolul Tânărului îndrăgostit care-şi aşteaptă copilul ce vrea să se nască prematur, îşi creează cu farmec, împreună cu Rodica Ionescu, propria poveste în poveste. Deşi Raluca Petra, în rolul Moaşei, este exact pata de culoare de care spectacolul avea nevoie, contrabalansând perfect, prin umor, dramatismul poveştii… (De altfel, şi costumul ei e singura pată de culoare din scenă.) Deşi Constantin Cojocaru construieşte un personaj cât un spectacol întreg, fără nimic în plus, fară nimic în minus, în rolul Bătrânului uşor senil care s-a întors să moară în tăcere şi din care în permanenţă ies la suprafaţă poveşti din lumea zăpezilor de altădată.
Şi totuşi, deşi la fiecare nivel lucrurile funcţionează aproape fără greşeală, ceva face ca povestea, decorul şi interpretarea să nu găsească drumul comun, închise fiecare în propriul univers. Ceva face ca jocul propus de mine la început să fie posibil. Poate asta şi-a propus regia…
Print
Vai de mine, ce întrebări de dră de pension, pt un superdilematic cu experienţă în descifrarea TEXTELOR ANALITICE, aşa cum este supertextulanalitic care stă în picioare al dnei Andronescu. O să vedem în faţa cui stă în picioare şi face drepţi textul în cauză. Ca expert în texte analitice, dle superdilematic, ar trebui să ştiţi că într-o dezbatere, care nu se desfăşoară într-un cerc închis, nu trebuie să ceri voie pt a intra, ci intri pur şi simplu şi îţi câştigi locul prin prezenţa de spirit de care dai dovadă în relaţie cu replica interlocutorului. Primul meu comentariu a fost o replică/reacţie la textul dnei Andronescu, următoarele mele intervenţii au fost precizări fireşti, pe care nu le-aş fi făcut, dacă intervenţiile yorickilor multiplicaţi nu mi le-ar fi cerut. De ce nu m-am oprit la primul comentariu? Pt că aşa sunt obişnuit, când intru într-o treabă, o duc până la capăt, iar treaba asta merită dusă la capăt din muuulte motive, cel mai neserios/neînsemnat motiv ar fi că mă distrează, mă distrează teribil să nu vă las pe voi, cei de la yorick, să vă lăudaţi voi între voi.
Dacă dna Andronescu nu ar fi poluat cu platitudinile sale şi caietul program al spectacolului Avalanşa, nu aş fi deschis această dezbatere, aveţi dreptate, textul este atât de prost, că atenţia pe care i-o acord pare a fi nemeritată. Doar pare nemeritată, în realitate, aşa cum AM SPUS DIN PRIMA, textul în cauză merită nu doar atenţia amărâtului de mine, ci ditamai Coana Evropă ar economisi timp şi energie dacă s-ar apleca asupra acestei pagini din yorick şi i-ar lua pulsul : este pulsul românului care nu a lăsat în urmă decât lucruri de mântuială, dar care ştie să dea din coate, să ajungă în preajma celor care se pricep să facă ceva, să profite de pe urma lor şi, culmea culmilor, să mai şi pozeze în expertul care EVALUEAZĂ /ANALIZEAZĂ calitatea muncii celorlalţi!!!
Un cronicar are libertatea de a spune orice despre un spectacol, inclusiv faptul că acesta nu funcţionează ca un întreg, din cauza componentelor care nu se leagă între ele. Dar pe lângă libertate, mai ai nevoie de ceva pt a te impune ca un veritabil cronicar, demn de tot respectul : de un aparat critic fără fisură şi de har/vocaţie. Şi asta nu o spun aşa, de capul meu, scrisul despre teatru l-am învăţat de la maeştri. Singurul motiv pt care deschid din când în când revista yorick este să văd dacă aţi mai publicat vreun text de George Banu, mă interesează tot ce scrie acest om, care este pt mine un model de gândire critică. Referitor la scrisul despre teatru, dl Banu spunea într-un interviu că ar trebui să fie o “alianţă între terminologia tehnică şi evocarea poetică” şi asta pt că termenii tehnici te ajută să ANALIZEZI, iar prin evocarea poetică îi poţi oferi cititorului ceva din atmosfera spectacolului de teatru, care este o artă vie, imposibil de citat/repetat.
No, hai să luăm cele două texte pe care le avem la îndemână, cele semnate de Andronescu şi Boicea, să vedem care dintre cele două îndeplinesc criteriile unui autentc discurs despre teatru. Vă rog, de dragul jocului şi de amorul teatrului, recitiţi-le pe amândouă! Deşi Dan Boicea a scris un text mai scurt/concentrat (în spaţiul LIMITAT pe care ţi-l impune o revistă tipărită), cronica sa are forţa de a convinge cititorul că s-a apropiat de Avalanşa cu TOATĂ LIBERTATEA DIN LUME şi cu unicul INTERES permis în artă, pe care George Banu îl formulează astfel : “Ceea mă interesează este să fiu liber în faţa unui spectacol şi să descopăr ce mă surprinde şi mă deschide la emoţie. Măsura nu o reprezint eu, ci ceea ce produce inedit mă atinge la un spectacol comparativ cu altele.”
Şi uite aşa, în deplină libertate, tânărul cronicar Boicea lasă în urmă un text care este o alianţă perfectă între limbajul tehnic şi evocarea poetică, din care cititorul află ce îl poate surprinde şi emoţiona în Avalanşa, COMPARATIV cu alte spectacole ale regizorului afrim, dar şi ale confraţilor. Evocările poetice ale cronicarului sunt spectaculoase şi te ating din prima propoziţie, de pildă, “un spectacol despre cea mai rece frică”, te atinge şi te face curios să afli cum ajung REACŢIILE EMOTIVE CELE MAI FIERBINŢI, CUM SUNT FRICILE, să se dilueze toate într-o “pasivitate care te transformă în trăgaci”, mai spune cronicarul. Nereuşitele spectacolului sunt identificate cu aceeşi libertate a călătorului, dacă Dan Boicea ar fi enumerat printre ele şi faptul că regizorul nu a reuşit să lege componentele spectacolului, şi-ar fi argumentat opinia şi ne-ar fi pus pe toţi pe gânduri, inclusiv pe afrim, să vedem de ce un demers critic atât de avizat a ajuns la concluzia asta. Carevasăzică, era imposibil să te superi pe cronicar, din moment ce te-a convins că ŞTIE DESPRE CE VORBEŞTE şi nu işi bate joc de munca regizorului, spunându-i că singurul lucru pe care îl avea de făcut era să lege nişte componente gata făcute, şi uite că nu a fost în stare să le lege. La bătaia asta de joc am recţionat eu : uite, domle, doamna asta care scrie compuneri pline de banalităţi, care nu a fost niciodată în stare să formulze o propoziţie, una singură, pe care s-o citezi, aşa cum am citat eu din foarte tânărul Dan Boicea, doamna asta EVALUEAZĂ munca unui artist, punând în circulaţie o prostie ticăloasă! Sper că nu vă aşteptaţi să mai analizez încă o dată compunerea aia dezlânată, cei care ziceţi că gustaţi discursul critic al dnei MA, căutaţi voi printre lungile sale platitudini şi citaţi o propoziţie, una singură, care confirmă acea îmbinare dintre terminologia tehnică şi evocarea poetică, de care vorbea G. Banu.
Acuma vă las, cu precizarea : să nu disperaţi dacă nu vă răspund imediat, am şi eu un job, staţi liniştiţi, nu vă las eu să vă laudaţi voi între voi, vă răspund la toate mirările. În ce priveşte iluzia dnei Andronescu că penibilele texte din rubrica critica criticii ar avea vreo legătură cu pamfletul, nu zic decât că se sparie gândul!