Vă propun un joc. Imaginaţi-vă interiorul unei încăperi căptuşite în alb, dantelate în alb, îmbrăcate în alb… Ca o închisoare brodată în alb (alb mult care ca să acopere negrul din spate, care se zăreşte, spre exemplu, din spatele dantelei ce îmbracă spătarul şi picioarele scaunelor…). Ca o cutie închisă, unde sunt ţinuţi prizonieri oameni sau oameni transformaţi în mecanisme. Ca o lume care trăieşte sub zăpadă. Fără legătură cu exteriorul. Un tavan croşetat, din dantelă, apăsător. Podeaua din puf alb şi moale, „apăsător”. Un pat acoperit cu perne şi cuverturi din dantelă, scaune dantelate etc. În spate un perete de sticlă prin care se zăresc zăpadă şi trunchiuri subţiri şi goale pierdute printre gheţuri. În dreapta, un alt perete de sticlă prin care se zăreşte un dormitor ca din poveşti. Imaginaţi-vă o închisoare perfectă. Este decorul creat de Iuliana Vîlsan pentru spectacolul „Avalanşa” care a avut premiera săptămâna trecută la TNB, în regia lui Radu Afrim.
Imaginaţi-vă apoi o poveste despre frică. Despre frica aia cumplită, covârşitoare, paralizantă, care de multe ori de-a lungul istoriei s-a întâmplat să se înstăpânească peste timpuri, locuri şi oameni şi să ia forme diferite, fie că e vorba de dictaturi, de inchiziţii, de orice tip de sisteme de teroare. În spectacolul de la Teatrul Naţional, în povestea lui Tuncer Cucenoglu, autor turc contemporan, frica ia forma concretă a avalanşei pe care orice sunet ar putea-o stârni. Şi lumea creată de el e o lume care se supune tăcerii. Şi pentru care scenografia Iulianei Vîlsan este în acelaşi timp metaforă şi materializare perfectă.
Îndepărtaţi acum şi ideea, şi decorul care o conţine… Va rămâne o scenă, scena de la Sala Atelier a TNB, pe care o trupă de actori interpretează o poveste. Poartă lavaliere întru sporirea straniei stranietăţi a poveştii… şi întru crearea ecoului dintre zăpezi. Sigur că ce spunea odată, demult, Stanislavski despre lumea care ar trebui să se nască în spatele cuvintelor şi în spatele a ceea ce se vede (în cazul de faţă, se aude) pe scenă poate să pară perimat, învechit şi cum mai doriţi. Avem tehnică, s-o folosim… Dar un gând, cum că artificiul tehnic dă o notă de artificialitate, nu ţi-l poţi reprima. Pe sistemul plus cu plus se anulează, nu se completează, iar ce se aude în exces înghite ceea ce s-ar auzi mai limpede dacă n-ar fi excesul… Şi explicaţia în exces sfârşeşte în explicitare.
Povestea pe care o spun/ expun actorii este cu adevărat tulburătoare. Dar n-am să v-o dezvălui decât atât cât să-i păstrez misterul, căci în fond pe asta mizează şi regia. Pe forţa subiectului care trăieşte de la sine, apoi pe forţa decorului care îi dă concreteţe scenică, pe forţa sunetului, şi el straniu, şi abia în final pe creaţia actorului. Aşadar, povestea… Undeva, în estul Anatoliei, într-un loc înconjurat de munţi pe care se adună zăpezi ce s-ar putea rostogoli oricând în avalanşe care să înghită lumea, oamenii trăiesc în tăcere. Singura soluţie pentru viaţă este frica. Dincolo de frică e moartea. Femeile îşi programează naşterile în aşa fel încât să se întâmple în acele câteva luni de vară în care ţipetele lor să nu stârnească avalanşa. Dragostea se face cu programare… în caz contrar, se pedepseşte cu moartea. Şi totul se tulbură atunci când o tânără însărcinată e în pericol să nască prematur. N-am să vă dezvălui finalul – cu doza lui de ambiguitate asumată?!, aşa cum e construit de Radu Afrim. Am să vorbesc, în schimb, de cum e construită această poveste pe scenă. Şi nu întâmplător vă propuneam jocul de la început. Căci, de la Aristotel citire, un spectacol de teatru ar trebui, pentru a fi (un) întreg, să fie în aşa fel construit încât, dacă înlături sau adaugi un detaliu, întregul să aibă de suferit, iar pe de altă parte nimic din ceea ce este pe scenă să nu se impună într-atât vederii (sau unui alt simţ), încât să pună în umbră restul constructului…
Revenind la „Avalanşa”. În decorul construit de Iuliana Vîlsan, povestea lui Cucenoglu are toate datele să se întâmple firesc. Căci nici un detaliu nu e neglijat. Apoi, regia începe să adauge… stranietatea sunetelor completează firesc – la început! – montarea, după aceea, pe parcurs, din ce în ce mai pleonastic. Şi în această lume, care deja există în scenă, intră actorii. Şi actorii ar trebui s-o completeze, să facă parte din ea. Dar regia alege să construiască povestea ca şi cum ar lipi-o peste respectivul univers, şi nu ca şi cum s-ar naşte din el. Actorii sunt musafiri în decorul Iulianei Vîlsan, deşi firele poveştii se leagă firesc între ei. De aceea vă propuneam jocul de la început… Să vă imaginaţi că aveţi la dispoziţie, aşa cum a avut regizorul, trei componente diferite (aşa cum reiese din montarea de la Naţional): o poveste, un decor şi nişte actori care ştiu povestea, interrelaţionează şi cunosc decorul. Liantul pe care Radu Afrim îl găseşte (sau nu?!) este un fel de construcţie forţat stranie, cu scene ce se îndepărtează cu bună ştiinţă de la firescul poveştii şi cărora le cad victime şi unii dintre actori. Dansurile – şi cel al gravidei, şi cel al fiinţei cu cap de animal –, pe care e evident că regizorul mizează cu asupra de măsură, fac parte din acelaşi proces de explicitare. La fel imaginea gravidei multiplicate la infinit, în fiecare dintre femeile care intră în scenă…
Cât despre interpretare, regia alege un stil de joc neunitar, căci se pierde undeva între stranietatea perfect asumată a Anei Ciontea, în rolul Mamei tânărului, şi jocul realist al Ilincăi Tomoroveanu în rolul Bătrânei. Cele trei generaţii care trăiesc în acel loc din estul Anatoliei se întâlnesc şi se despart în scenă căci intenţia nu este întotdeauna dusă până la capăt deşi… Deşi Rodica Ionescu în rolul tinerei însărcinate găseşte exact acel traseu – interior şi exterior, deopotrivă – care o conduce fără ezitări în lumea personajului. Deşi Marius Manole, asemenea, în rolul Tânărului îndrăgostit care-şi aşteaptă copilul ce vrea să se nască prematur, îşi creează cu farmec, împreună cu Rodica Ionescu, propria poveste în poveste. Deşi Raluca Petra, în rolul Moaşei, este exact pata de culoare de care spectacolul avea nevoie, contrabalansând perfect, prin umor, dramatismul poveştii… (De altfel, şi costumul ei e singura pată de culoare din scenă.) Deşi Constantin Cojocaru construieşte un personaj cât un spectacol întreg, fără nimic în plus, fară nimic în minus, în rolul Bătrânului uşor senil care s-a întors să moară în tăcere şi din care în permanenţă ies la suprafaţă poveşti din lumea zăpezilor de altădată.
Şi totuşi, deşi la fiecare nivel lucrurile funcţionează aproape fără greşeală, ceva face ca povestea, decorul şi interpretarea să nu găsească drumul comun, închise fiecare în propriul univers. Ceva face ca jocul propus de mine la început să fie posibil. Poate asta şi-a propus regia…
Print
N’ati priceput absolut nimic dar de la dvs nici nu ma asteptam sa pricepeti mare lucru. in schimb ma asteptam sa aveti bunul simt de a nu umple caietul program la propriul meu spectacol cu ineptii samanatoriste (asa zisele portrete de actori) cu titluri de genul :’bichir , erou de ieri si de azi’ etc etc. Sau pur si simplu asteptam sa refuzati cu demnitate sa semnati mai mult de jumate din caietul program al unui regizor pe care il injurati masiv pe acest site de specialitate (??) al dvs in articole cu titlul ‘ imparatul e gol’ . Si altadata cu pseudonime penibile . Si mai asteptam sa spuneti public ca sunteti nevasta regizorului tehnic al tuturor spectacolelor pe care le considerati geniale ( si care , deatfel, pot fi vazute de toata lumea, spre libera judecata). de la cineva ale carei gusturi se invart in jurul spectacolelor gen ‘molto gran impresione’ si care scoate perle de genul:
‘Regizorii care vor să fie invitaţi în Festival (n.m. FNT) ştiu cam ce tip de montare agreează selecţionerul unic şi creează în consecinţă’ nu mai astept nimic.
Nu pot decat sa sper ca nu va gusta vreodata vreun spectacol al meu. Nu va dati seama cat de ridicola sunteti cand scrieti ca toti actorii sunt excelenti (asa cum si au facut ei rolurile) si ca regizorul nu i’a pus deloc bine impreuna. De fapt dupa fraza de mai sus referitoare la regizori ma intreb de fapt ce fel de regizori cunoasteti dvs personal ( ce moralitate au acestia) daca v’au dat impresia ca s’ar prostitua ‘estetic’ doar pt a fi primiti intr’un festival. In fatza ineptiilor pe care le comiteti dvs aici pe site ul asta toate articolele lui George Banu care se refera la artisti (regizori) si crezul lor artistic palesc . Noroc ca lumea teatrala romaneasca mai are oameni cu inteligenta unui Radu Beligan ale carui cuvinte despre ‘avalansa’ ma fac sa cred ca munca mea la tnb nu a fost inutila. Cat despre lavaliere la actori….aici sunteti si putin haioasa. Numai bine va doresc si lasati’o balta !
ps : in schimb nu e haios deloc faptul ca la portretul lui constantin cojocaru ( repet , in caietul program la ‘avalansa’) nu ati amintit de niciunul din rolurile (marile roluri !) pe care actorul le’a facut in toti acesti ani in regia mea. dvs nu aveti nicio vina. greseala cea mai mare ii apartine secretarei literare TNB care trebuia sa’si faca onest datoria.
M-am tot gandit si razgandit daca sa va raspund sau nu. Iata cateva cuvinte.
1. Un artist nu raspunde niciodata la o cronica ce exprima o opinie despre spectacolul lui cu un atac la persoana, care n-are legatura nici cu propriul lui spectacol, nici cu opinia exprimata.
2. Va citez “Caietul program al unui regizor…” Caietul program nu este al unui regizor, este al unui spectacol.
3. In ce-l priveste pe actorul Constantin Cojocaru, cariera lui a inceput cu mult inainte de creatia dumneavoastra regizorala (dar, intamplator, unul dintre rolurile amintite acolo era chiar dintr-un pectacol de-al dumneavoastra.)
Ştiam că Radu Afrim a făcut şi Facultatea de Litere, dar nu aflasem că prin anii 1930, judecând după ortografia pe care o foloseşte. Sau e şi asta o dovadă de originalitate supremă? Recomand o piesă pe care ar putea s-o monteze şi modernizeze în stilul unic al domniei sale: “Bădăranii”. Are toate datele necesare pentru ea.
Hihihi! Scandal! Scandal! Samanta de scandal! Mr Afrim – regizorul perfect! Regizorul care nu greseste! Regizorul Dumnezeu. Sa desfiintam teatrul! Sa ramana Afrim! Teatrul romanesc a muuurit! Traiasca Afrim!
@teatrul romanesc, poate îmi precizaţi cine/unde/când a spus despre afrim că este regizorul perfect, care nu greşeşte?! Până atunci, hai să vedem împreună, despre ce este vorba în textul dnei Andronescu, despre greşelile inerente ale unui artist sau despre ticăloşia unui impostor care se crede cronicar?
Dacă ar fi să identific o situaţie, doar una, care dezvăluie în toata splendoarea sa substanţa tragi’comică a lumii teatrale româneşti, atunci aş chema’o pe coana evropă să pună în ramă textul dnei Andronescu. Ce scrie dna Andronescu despre Avalanşa nu este o cronică, ci este TABLOUL unei boli : boala românilor de a’şi pune unghia în gât/de a’şi roade unghiile în confruntarea cu un lucru bine făcut. Pt că, dna Andronescu, ce ne propuneţi dvs NU este un JOC (nu aveţi imaginaţie pt aşa ceva), ci o jalnică căutare de nod în papură : lui radu afrim i’a ieşit la tnb un spectacol la care orice teatru din lumea civilizată ar visa, cum dvs nu vă puteţi bucura de reuşita echipei CONDUSĂ de acest artist, ne propuneţi să ne roadem unghiile împreună. După cum vedeţi, vă refuz propunerea de a’mi roade unghiile şi aleg SĂ MĂ BUCUR. Să mă bucur în compania selectă a unor oameni care, nici torturaţi sau drogaţi, nu ar emite o prostie de proporţiile celei fluturate de dvs, cu aerul că ne propuneţi un joc cum n-a mai văzut nici parisul criticii teatrale : să ne ‘imaginăm’ un decor şi o idee, apoi să ‘îndepărtăm’ şi decorul şi ideea, ce credeţi că va rămâne? Va rămâne o scenă, ne spune ‘criticul’ Andronescu, scena de la sala atelier a tnb! Wow! Păi ce dracu să rămână, după ce îndepărtezi orice decor şi orice idee de pe orice scenă? Trbuie să fii prostul şi ticălosul lumii teatrale, să vorbeşti despre un spectacol, în care recunoşti că “la fiecare nivel lucrurile funcţionează aproape fără greşeală”, ca despre o construcţie în care regizorul nu are nici un merit! Şi regizorul nu are nici un merit, tocmai pt că M. Andronescu nu vede nici o construcţie, ne spune că pe scenă există nişte componente care funcţionează fără greseală – un decor metaforă excepţional, o poveste care ‘trăieşte de la sine’ şi nişte actori care joacă tulburător – iar peste toate lucrurile astea aproape perfecte, “regia începe să adauge” şi adaugă inutil, nu face decât să strice, să strice ceva care a căpătat viaţă chiar sub OCHII lui, ai regizorului … Asta ne zice cineva care se pretinde cronicar şi care habar nu are cum funcţionează ochiul unui regizor, care este rostul lui, al ochiului care regizează!
Dna Andronescu, orice şcoler, care a fecventat măcar câteva zile cursurile unei şcoli de teatru, ştie că regia ÎNCEPE nu după ce componentele spectacolului sunt gata, ci din momentul alegerii echipei (de la actorii din distribuţie până la scenograf) şi regia lasă urme în tot CE SE VEDE ŞI SE AUDE pe scenă. Dacă v’a plăcut scenografia-metaforă a iulianei vîslan, meritul este al artistei iulianei vîslan, dar ea nu ar fi făcut un decor METAFORĂ, dacă VIZIUNEA regizorului nu ar fi avut SUBSTANŢĂ POETICĂ şi nu ar fi reclamat un decor-metaforă, şi dacă ÎMPREUNĂ, scenograf®izor, nu ar fi avut grijă ca nici un detaliu să nu fie neglijat, aşa cum recunoaşteţi că în avalanşa nici un detaliu nu este neglijat; dacă povestea lui Cucenoglu v’a tulburat, s’a întâmplat acest lucru nu pt că subiectul are forţa de a “trăi de la sine”, ci pt că subiectul se ÎNTÂLNEŞTE fericit cu viziunea regizorului şi cu stilul de joc pe care regizorul l’a găsit cel mai potrivit pt fiecare actor (cunosc texte dramaturgice de mare forţă, care au avut nefericirea de a cădea pe mâna unor regizori fără imaginaţie, şi care, dincolo de faptul că nu au reuşit a trăi de la sine pe scenă, au murit într-un penibil grotesc; apoi, dacă subiectul povestii lui Cucenoglu trăieşte de la sine, aştept o avalanşă în lectura Monicăi Andronescu, singură pe scena tnb-ului, să vedem pe cine mai tulbură subiectul despre care ziceţi că trăieşte de la sine, sau o avlanşă în lectura regizorilor pe care îi laudaţi în groapa lui yorick, precis atunci n-o să mai spuneţi că subiectul trăieşte de la sine, ci că regizorul şef al monicăi andronescu a fost genial).
Aşadar, stimate @teatrul romanesc, textul dnei Andronescu nu vorbeşte despre greşeli regizorale, şi regizorul şi spectatorii ar fi interesaţi de o cronică care identifică şi nereuşitele/greşelile artistului afrim, textul în cauză se chinuieşte să ne spună că în avalanşa există 3 componente aproape perfecte (decor, poveste, jocul actorilor), care sunt distruse de radu afrim. În asta constă ticăloşia dnei MA.
Prin urmare, nu poţi decât râde amar, când Andronescu se întoarce cu băţul în mână şi ne mai pocneşte cu: “Un artist nu raspunde niciodata la o cronica ce exprima o opinie despre spectacolul lui …”
Cronică!? Să ne înţelegem, ce aţi scris dvs nu este o CRONICĂ, ci o compunere ticăloasă, iar autoarea ticăloşiei merită orice reacţie, inclusiv din partea artistului, în condiţiile în care aflăm un lucru posibil numa la noi, unde impostura trăieşte bine mersi de pe urma muncii unui artist autentic, ca apoi să vină să-l pocnească pe artist, ca doar la aşa ceva sunt buni impostorii, să pocnească la comandă. Am aflat din reacţia lui radu afrim că dna Andronescu semnează luuuungi platitudini şi în caietul program al avalanşei de la tnb! Dumnezeule! Când crezi despre un regizor că strică tot ce atinge şi că nu înseamnă nimic în teatrul ro, nu ar fi fost cinstit, pur şi simplu cinstit, să nu accepţi nici un ban de pe urma unui spectacol care s-a născut sub semnătura regizorului pe care îl denigrezi prin toate gropile, mai ales în gropile lui yorick?
Dna Andronescu, apropo de frică, ştiţi care este opusul ei, al fricii? Gîndirea limpede, lucidă, care nu lasă în urmă vorbe/fapte prosteşti/groteşti sau de-a dreptul ticăloase, care se bat cap în cap, aşa cum se bat propozitiile din compunerea dvs. Aţi văzut Avalanşa, aţi intrat într-o ALTĂ LUME, care v-a plăcut, apoi v-aţi dat seama că autorul acelei lumi este radu afrim şi aţi intrat în panică, v-aţi adus aminte că NU AVEŢI VOIE de la stăpânire să vă placă teatrul lui afrim. Aşa aţi ajuns din nou să-i săpaţi o groapă lui afrim, aţi mai făcut-o şi altădată, şi atunci şi acum aţi căzut chiar în gropa pe care o săpaţi. Spectacolul pe care îl oferiţi sub semnătura de cronicar este jalnic!
Bravo Yorick cel dilematic/Ninat, ziceti-i ticaloasei! Mama ei de ticaloasa! Auzi dom’le, sa indrazneasca ea sa se ia de Afrim, de Regele, Luceafarul am putea spune, scenei romanesti, al teatrului romanesc de acum si de oricand. Auzi la ea obraznicie, sa se atinga de Maria Sa si sa mai indrazneasca sa respire! Pai da’ ce face Afrim in si pentru teatrul romanesc e… nici nu se poate descrie in cuvinte. Da bine i-ati zis, dna Ninat, ca asa vizionara cum sunteti, ati razbit cu ochii mintii pan la Bucuresti de-ati vazut spectacolul maestrului. Si daca nu l-ati vazut vi l-ati imaginat si aveti dreptate, nu putea fi decat perfect pt simplul fapt ca e al lui. BRAVO! Va felicit! Am fost si eu la spectacol (adica eu chiar am fost) si nu’s cum se face ca lumea de prin jur n-a prea gustat Capodopera. Dar stati linistita, ca astia sunt niste barbari toti, nu aveau cum sa se prinda ca e genial. Daca nu le-a placut e vina lor ca sunt si tampiti si ticalosi, ca si autoarea articolului. Subscriu! Un creator care va cunoaste si va admira
Dacă ziceţi că mă cunoaşteţi, atunci ieşiţi la suprafaţă, să vedem cine cu cine stă de vorbă. Din ce scrieţi, eu nu pot înţelege decât că stau de vorbă cu cineva după chipul şi asemănarea dnei Monica Andronescu. Ca şi autoarea ticăloasei compuneri despre avalanşa, şi dvs falsificaţi cu neruşinare ceva la vedere. Unde, spuneţi-mi, unde spun eu că avalanşa este o capodoperă!? Fac un rezumat la ce am spus, dacă vreţi, vă şi desenez. Cum se poate numi persoana care se pretinde cronicar, dar care nu poate scrie despre un subiect adânc cât toată istoria civilizaţiei noastre, despre FRICĂ, decât în următorii termeni : (….) “Singura soluţie pentru viaţă este frica .” (…) Nu mai citez restul platitudinilor, să nu lungesc mesajul, vă spun doar că vin la o întâlnire cu dvs, aduc cu mine şi un elev de clasa a IV-a mai dezgheţat, mergem şi (re)vedem avalanşa, apoi îl punem pe dezgheţatul nostru elev să scrie despre frică şi vă asigur că va scrie ceva mai frumos şi mai adânc decât cronicarul Andronescu. Aşadar, în comentariul meu anterior eu vorbesc despre impostura unui aşa zis cronicar, incapabil de a spune ceva valabil despre subiectul ăla tulburător, dar care are pretenţia că propune cititorilor un JOC, prin care vom ajunge la descoperirea secolului : regizorul afrim nu a avut nici o idee în construcţia spectacolului de la tnb, tot ce este frumos în avalanşa aparţine scenografei, subiectului care trăieşte de la sine şi actorilor care sunt tulburători. Dacă avea scenografa/subiectul/actorii, şi Andronescu făcea avalanşa, ba mai frumoasă şi mai friguroasă decât cea construită de afrim.
Ziceţi că aţi văzut avalanşa şi cei din jur n-au prea gustat “capodopera”. Păi e vinovat regizorul că dvs&comp aţi vrut o capodoperă?! normal ar fi fost să gustaţi şi să judecaţi CE VEDEŢI. Apoi, ce faceţi, o contraziceţi pe dna Andronescu de lângă dvs!? domnia sa a scris negru pe alb că totuşi a avut ce gusta, a gustat toate componentele spectacolului care au funcţionat aproape fără greşeală, doar REGIA nu i-a plăcut. OK, dacă eşti un cronicar adevărat, identifică erorile regizorului, dar nu ne băga pe gât enorma prostie şi ticăloşie : toate componentele spectacolului funcţionează aproape fără greşeală, atenţie însă!, regizorul nu are nici un merit în această funcţionare aproape perfectă, pen că, nu-i aşa, munca unui regizor începe abia după ce sunt gata componentele unui spectacol!!!!
Înainte de a scrie prezentul comentariu, am citit în ALIA o cronică în care autorul priveşte/analizează spectacolul ca un organism viu/ca un întreg, apoi îl descompune şi ne spune care ar fi, în opinia lui, reuşitele regizorului, dar care sunt şi eşecurile lui. Carevasăzică, cronicarul îmi spune limpede că avalanşa lui afrim NU este o capodoperă, îmi vorbeşte şi despre nereuşitele regizorului şi, ca să vezi!, eu nu simt nevoia să-i spun cronicarului că e ticălos, dimpotrivă, îl felicit pt exerciţiul său critic care face cinste meseriei de cronicar!
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/scena/Durere_muta_0_389361680.html
Draga doamna, pe Monica Andronescu n-o cunosc personal, ci doar prin ceea ce scrie si urmaresc de mult si prin cateva discutii telefonice. Va cunosc in schimb bine pe dumneavoastra si inca de multi ani si cine va stie ca mine va cunoaste prea bine felul. De aceea, n-am a-i spune Monicai decat ca nu e cazul sa se lase intimidata de intriganti cu state vechi si cu mintea ingusta si ca din pacate pt ea ca sa pastreze echilibrul asa cum a reusit pana acum va trebui sa accepte ca se va mai intalni cu astfel de reactii. Pe de alta parte, nu inteleg de ce monitorii site-ului dau voie unur comentarii care sunt evident atacuri la persoana. Si daca vreti sa facem comparatii intre articolul la care lasati linkul si cronica Monicai o putem face, dar nu cu cineva ca dumneavostra orbit de ura si care evident nu stie sa faca diferenta intre texte decat in functie de ceea ce valorizeaza ele. V-as intreba un singur lucru. Ati vazut spectacolul? De-abia de-aici inainte se poate discuta si daca reusiti sa gasiti in dictionar si alte cuvinte decat “ticalos” poate n-ar strica sa vi le insusiti.
da, am văzut spectacolul, şi nu, nu sunteţi un vechi amic de-al meu, altfel aţi şti că nu am făcut şi nu fac nimic orbit de ură. Poate îmi puteţi spune ceva din biografia mea care confirmă ce ziceţi : “cineva ca dumneavostra orbit de ura…” Dacă aş fi fost orb, mi-ar fi fost imposibil să văd gugumăniile din textul dnei Andronescu, a sesiza nişte prostii ticăloase nu înseamnă că eşti orbit de ură. Ce face dna Andronescu în compunerea de mai sus este o ticăloşie, dicţionarul este inutil. Punct.
cineva chiar e atat de infantil incat sa creada ca Radu Afrim a scris acele comentarii?
si intr-adevar. aceasta cronica incearca cu orice pret sa gaseasca un nod in papura acesti montari. cam fortat totusi!
tocmai am citit si eu falsul diferent. fals pentru că intr-o lume normala un creator nu raspunde cu un comentariu la un comentariu despre creatia lui, fie acest comentariu o cronica cu verdict negativ.face parte din regulile jocului in campul cultural. pe de alta parte, mi se pare de tot hazul pentru ca aceasta cronica nu e negativa! tot de tot hazul e ca dna andronescu a scris si despre “miriam w”, dar atunci n-a traso nimeni de urechi. concluzia: atunci nu era proasta, acum e!
În primul rând, „falsul diferent” de care vorbiţi e DIFEREND şi e cât se poate de adevărat. Second, în câmpul cultural şi aiurea, regulile jocului le respecţi în relaţie cu parteneri RESPECTABILI, care ştiu, pur şi simplu ştiu să joace. Ce ştie dna Andronescu să facă rămâne să judece fiecare, dacă cineva îmi poate cita o pagină sau o frază din scrierile sale care poartă marca unui STIL inconfundabil şi care o recomandă drept un cronicar autentic, atunci mă oblig să promovez pagina aia drept un model de critică teatrală. Mă bucur că aţi invocat sintagma „lume normală”. Într-o lume normală, un creator intră în dialog cu cine şi când vrea el, având în vedere că de pe urma lui, a creatorului, trăiesc toţi, inclusiv criticii. Într-o lume normală, Monica Andronescu putea fi şefă peste un spaţiu de comunicare privat, cum este yorick, e treaba privatului pe ce-şi aruncă banii. Dar într-o lume normală, o instituţie publică, cum este tnb, ar trebui să-şi cheltuiască banii numa pe colaboratori unul şi unul. Iar un cronicar devine respectabil NU pt că scrie cronici pozitive, ci pt că scrie BINE, AL DRACULUI DE BINE, încât te reduce la tăcere, indiferent dacă cronica e pozitivă sau negativă. Pe mine, ca mare cititor de cronici, m-a iritat nu faptul că autoarea ar fi scris un text negativ, aiurea!, ci pt că a scris un text ce pare săpat cu târnăcopul, cu propoziţii care se bat cap în cap, cireaşa de pe tort fiind prostia ticăloasă cum că toate componentele avalanşei funcţionează aproape fără greşeală, problema spectacolului începe când intervine regizorul afrim, pt că, nu-i aşa, munca unui regizor începe DUPĂ ce toate componentele spectacolului sunt gata. Aşa zisul “joc” pe care ni-l propune dna Andronescu, şi de care e mândră nevoie mare, poate fi rezumat aşa : avalanşa are trei componente superbe (scenografie/poveste/jocul actorilor), care o să vă placă, dacă daţi la o parte componentele astea rămâne scena goală şi radu afrim la fel de gol pe scena tnb, pt că singurele idei pe care le-a avut regizorul ăsta au fost inutile şi nu au făcut decât să strice ceva ce trăia pe scenă de la sine. Sigur că pt un rica venturiano, care nu face diferenţa dintre diferent si direfend, textul dnei andronescu nu este o ticăloasă prostie ci o bijuterie.
În legătură cu miriam w, a citit vreun nume valabil din teatru ro textul dnei Andronescu şi a exclamat atunci : domne, strasnică cronicăreasă!? Citaţi-mi ceva memorabil din “cronica” la miriam w.
Ce caraghios/caraghioasa sunteti cand va certati de unul/una singura cu peretele! Eu ma numar printre cei cativa carora le place revista asta si o citesc din strainatate si ma bucur ca exista si da, cu rusine recunosc ca mi-e imi place cum se scrie aici si cum scrie dna Andronescu. Iar aceste comentarii din ultimele zile m-au intrsista si m-au facut sa ma bucur ca am plecat la timp din Romania. N-m vazut spectacolul, recunosc, dar mie imi place cum e scrisa cronica si mi se pare o cronica adevarata, cu opnie, nu o dare de seama. Nu stiu daca are dreptate, dar mi-a placut s-o citesc.
draga, simpaticule si mai ales devotatule yorick cel dilematic,
cum te caracterizeaza cat se poate de adorabil simtul omorului, si nu al umorului, normal ca nu pricepi glumitzele si itzi dai irezistibil cu stangul in dreptul. cum sa pricepi glumitzele diferend-diferent, daca nu ti se explica?! dar esti irezistibil! vorbesti in dodii, cum ii sade bine unui orbit infocat si cinstit.si ma mai amuza groaznic un lucru: ca citesti atat de des articolele publicate pe un site sub inaltzimea ta intelectuala, la care tot faci aluzie privind inapoi cu manie si inainte cu furie… patimas nevoie mare! daca as fi psihiatru, nu m-as satura studiindu-te!
Andreea Zelea, dacă îmi spuneţi că sunt caraghios, când mă cert cu peretele singur, sper că pot spune şi eu : ce caraghioasă sunteţi, dna Zelea, vorbiţi/vă laudaţi singură cu peretele! Fiecare pagină a acestei reviste are jos un îndemn, LASĂ OPINIA TA. Vă rog să propuneţi redacţiei să scrie : LASĂ OPINIA TA CARE NE LINGUŞEŞTE / CARE NU SPUNE NIMIC. Şi atunci ştim o treabă. Dacă dvs aveţi dreptul să vă placă cum scrie dna Andronescu, sper că îmi respectaţi dreptul ca mie să nu îmi placă şi să îmi exprim opinia, cu argumente. Vă întristează ultimele comentarii? Păi şi pe mine m-a întristat textul dnei Andronescu, fiecare cu tristeţile lui, iar comentariile mele sunt chiar produsul acestei tristeţi. Bănuiesc că vă întristează la fel de mult comentariile lui Yorick de la rubrica Critica criticii, unde redacţia îşi bate joc de cronicile altora, lăsând să se înţeleagă că numai ei, cronicarii de la yorick, ştiu să facă critică teatrală. În condiţiile în care în paginile revistei ai o rubrică cum este Critica criticii, sunt convins că dna Andronescu înţelege perfect dreptul meu de a face EXACT CE FACE ŞI DNA ANDRONESCU&Co, nici mai mult nici mai puţin, şi iaca aşa am făcut eu critica criticii dnei andronescu. Sau te pomeneşti că tot adevărul lumii teatrale zace în curtea acestei reviste iar textele de pe aici sunt de neatins, sunt deasupra oricărei critici!?!
Acuma înţelegeţi cum vine de se leagă invitaţia de a ne lăsa opinia? Mi-am lăsat opinia, am argumentat cum propoziţiile din textul dnei Andronescu se bat cap în cap şi lasă în urmă o prostie ticăloasă care discreditează orice cronicar, dacă argumentaţia mea conţine ceva eronat, să mi se precizeze unde greşesc, nu să mi se spună că sunt caraghios, că asta seamănă a prostie cruntă şi a lipsă de argumente. Or, când cineva te invită să îţi laşi opinia, te invită la un comentariu cu argumente.
Pot sa va spun si eu ce cred dl Yorick cel dilematic? In numele aceluiasi drept la opinie? Daca textul Monicai Andronescu ar fi fost asa de prost precum va straduiti cu toate fortele sa demonstrati, n-ar mai fi intrat in discutie, adica obiectul discutiei inceta sa mai existe. Dar treaba “vine de se leaga” altfel. Ce v-a deranjat pe dvs este ca demonstratia ei sta in picioare. Da, domnule, se poate ca un regizor sa aiba in mana o echipa buna, o scenografie buna, un text bun si totusi sa nu le lege bine. Chiar daca meritul pentru cum interpreteaza actorii poate sa fie si al lui, chiar daca scenografia porneste dintr-o ideea de-a lui. Si ceva sa nu se lege. N-ati vazut niciodata asa ceva? Atunci va recomand sa mai mergeti la teatru si la alte spectacole decat ale dlui Afrim. Mie mi se pare ca asta a vrut sa spuna cronica. Si ca demonstratia sta in picioare, iar stradania dvs de atata vreme asta arata, ca demonstratia ei sta in picioare. Si ca textul e analitic, ceea ce mai rar prin cronicareala romaneasca unde fie se povesteste piesa, fie se dau verdicte in numele unei atotcunoscatoare si atotbiruitoare aura de cronicar.
Desigur, dle Yorick cel dilematic, ca inteleg dreptul dumneavoastra de a critica. Faptul ca ceea ce scrieti este public pe acest site presupun ca arata asta. Nu pot decat sa va multumesc pentru “Critica criticii” (dar ca sa ajungeti la ceea ce se cheama pamflet mai aveti putin de exersat) si ca sa ma recompensez v-as putea oferi o carte in dar din colectia Yorick, asa cum facem cu oricine e dispus sa-si rupa din timpul cel atat de pretios noua tuturor si sa scrie ceva pentru revista Yorick. Daca ne lasati adresa dvs v-o trimitem prin posta.