Banalităţi estivale, în haine poststructuraliste

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba aceea, dar eu, bufon sceptic, nu cred nici azi că haina-l face pe om. Vă spun din prima, fiindcă, dacă Domniile Voastre sunteţi de altă părere, n-are rost să citiţi vorbele pe care le înşir eu aici, pe hârtia virtuală. E vară, dragii mei, şi articolele din publicaţii se resimt, ca să mă exprim aşa. Gazetarii au obosit de atâta cugetat şi aşternut gânduri demne de a fi parcurse de ochii curioşi ai cititorului. Aşa că scot de la sertar panseuri, le schimbă pe ici, pe colo, şi articolul e gata să se avânte în lumea internetului.

O mostră bună ca un pahar de vin rece în serile din Bucureştiul înăbuşit este „Textul ca proiect social” (http://www.artactmagazine.ro/textul-ca-proiect-social.html), numai bun să ilustreze, fără să vrea, cuvintele lui Vania despre „savantul” Serebreakov: De 25 de ani stă cu nasul în cărţi. Scrie ceea ce oamenii deştepţi ştiu de mult, iar pe proşti nu-i interesează. Mare pişicher, Cehov ăsta! Nu pricep de ce e nevoie, la texte publicistice de mici dimensiuni, de intro-uri care să ne rezume grosolan idei de care teoria literaturii, estetica şi alte discipline socio-umane au obosit de ceva vreme, idei de-acum la limita cu truismul (pentru cei alfabetizaţi în domeniu, se-nţelege), idei care vehiculează un fond comun al lucrurilor de la sine înţelese, deci periculos tangente cu banalitatea: „Textul este o modalitate de a gîndi realitatea în contradicţii şi ambiguităţi structurale. Este un exerciţiu de numire conflictuală a realităţii, de sondare şi nu de explicitare a ei. Textul chestionează, nu soluţionează un ansamblu de comunităţi de idei proprii unui anumit conţinut cultural. Textul este o perspectivă de interogare critică a felului în care reprezentările sînt reprezentate pentru noi. Cu alte cuvinte, textul produce o criză în reprezentarea comună şi ne propune o redefinire a subiectivităţii unui subiect. Această subiectivitate are de-a face cu felul în care autorul de text personalizează realitatea subiectului pe care îl accesează. Textul este o ficţiune care emancipează o serie de ficţiuni date. Textul deschide sau ar trebui să deschidă o dezbatere asupra conţinuturilor lumii în care trăim. Textul este, din această perspectivă, un proiect social. Orice interpretare are ceva indeterminabil, pentru a-l cita pe Derrida, o tensiune de sensuri neelucidate, neepuizate, care face posibilă reactivarea materialului dramaturgic în diverse structuri de spectacol. A interpreta scenic un text nu înseamnă a găsi soluţii pentru a rezolva o scenă, ci a revela o miză de adîncime care să nască fricţiuni de lectură. Soluţiile devitalizează textul. A recurge la soluţii de explicitare a textului reprezintă un exerciţiu de afirmare a suprafeţelor lui”.

Carevasăzică, e scris atât de adânc, cu o croială aşa de postrusturalistă (oricum anacronică), încât încremenim pe dată. Pentru că ne dăm seama brusc că fireşte că e aşa, că suntem pe nisipurile mişcătoare ale banalităţii, că ştim şi gândim lucrurile astea, dar parcă nu le-am spus niciodată aşa… Încadrat într-o retorică a gravităţii, conţinutul poate părea profund, chiar personal… Uite ce face vara, bat-o vina! Te face să scoţi notiţe şi fişe de lectură, să-ţi aminteşti de Derrida şi sigur de Blanchot, să pui un lipici între fraze ca să confecţionezi ceva…

Ceva, adică un hibrid în plină epocă a hibrizilor, un text care-l buimăceste pe sărmanul cititor şi-l face să se simtă mai netot decât e. Intro-ul din poncife trebuie, îţi spui tu, om de bun-simţ şi răbdător, să ducă undeva. Sigur îi serveşte autorului să ajungă „la chestiune”. Numai că viaţa e nedreptă şi te păcăleşte. Sau ori n-ajunge autorul unde vrea, ori nu pricepi tu unde bate… E valabil, dragii bufonului, şi despre cazul cu care vă reţin acum atenţia şi nu ştiu dacă fac bine sau rău. Sub semnul interogaţiei fără răspuns, cu toate că nu e retorică, ci strigă după dreptul ei de a primi un răspuns într-un text care nu vegetează singurel într-un volum, ci se vrea în spaţiul agitat al discursului publicistic, care este eminamente public şi comunicativ, „Textul ca proiect social” te păcăleşte, cititorule, prefăcându-se că-ţi spune ceva demn de a fi spus. Dar, cum la teatru actorul care „joacă”, dar nu „este” personajul este un fals, la scris autorul care se preface, când e vorba despre scriitura de nonficţiune, iese învins. Ceea ce nu ne aduce nici pic de alinare, de vreme ce şi noi, bieţi cititori care caută să se lumineze necontenit, suntem aşijderea. Învinşi, dar să ştim şi noi de cine: de hainele alese de autor sau de atitudinea de care dă dovadă autorul alegând hainele?  Şi întrebarea aceasta n-are nici pic de retorică, pe onoarea mea!

Print

4 Comentarii

  1. ileana 27/06/2011
  2. tom 27/06/2011
  3. miruna runcan 28/06/2011
  4. miruna runcan 28/06/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.