Nu ştiu alţii cum sunt, vorba aceea, dar eu, bufon sceptic, nu cred nici azi că haina-l face pe om. Vă spun din prima, fiindcă, dacă Domniile Voastre sunteţi de altă părere, n-are rost să citiţi vorbele pe care le înşir eu aici, pe hârtia virtuală. E vară, dragii mei, şi articolele din publicaţii se resimt, ca să mă exprim aşa. Gazetarii au obosit de atâta cugetat şi aşternut gânduri demne de a fi parcurse de ochii curioşi ai cititorului. Aşa că scot de la sertar panseuri, le schimbă pe ici, pe colo, şi articolul e gata să se avânte în lumea internetului.
O mostră bună ca un pahar de vin rece în serile din Bucureştiul înăbuşit este „Textul ca proiect social” (http://www.artactmagazine.ro/textul-ca-proiect-social.html), numai bun să ilustreze, fără să vrea, cuvintele lui Vania despre „savantul” Serebreakov: De 25 de ani stă cu nasul în cărţi. Scrie ceea ce oamenii deştepţi ştiu de mult, iar pe proşti nu-i interesează. Mare pişicher, Cehov ăsta! Nu pricep de ce e nevoie, la texte publicistice de mici dimensiuni, de intro-uri care să ne rezume grosolan idei de care teoria literaturii, estetica şi alte discipline socio-umane au obosit de ceva vreme, idei de-acum la limita cu truismul (pentru cei alfabetizaţi în domeniu, se-nţelege), idei care vehiculează un fond comun al lucrurilor de la sine înţelese, deci periculos tangente cu banalitatea: „Textul este o modalitate de a gîndi realitatea în contradicţii şi ambiguităţi structurale. Este un exerciţiu de numire conflictuală a realităţii, de sondare şi nu de explicitare a ei. Textul chestionează, nu soluţionează un ansamblu de comunităţi de idei proprii unui anumit conţinut cultural. Textul este o perspectivă de interogare critică a felului în care reprezentările sînt reprezentate pentru noi. Cu alte cuvinte, textul produce o criză în reprezentarea comună şi ne propune o redefinire a subiectivităţii unui subiect. Această subiectivitate are de-a face cu felul în care autorul de text personalizează realitatea subiectului pe care îl accesează. Textul este o ficţiune care emancipează o serie de ficţiuni date. Textul deschide sau ar trebui să deschidă o dezbatere asupra conţinuturilor lumii în care trăim. Textul este, din această perspectivă, un proiect social. Orice interpretare are ceva indeterminabil, pentru a-l cita pe Derrida, o tensiune de sensuri neelucidate, neepuizate, care face posibilă reactivarea materialului dramaturgic în diverse structuri de spectacol. A interpreta scenic un text nu înseamnă a găsi soluţii pentru a rezolva o scenă, ci a revela o miză de adîncime care să nască fricţiuni de lectură. Soluţiile devitalizează textul. A recurge la soluţii de explicitare a textului reprezintă un exerciţiu de afirmare a suprafeţelor lui”.
Carevasăzică, e scris atât de adânc, cu o croială aşa de postrusturalistă (oricum anacronică), încât încremenim pe dată. Pentru că ne dăm seama brusc că fireşte că e aşa, că suntem pe nisipurile mişcătoare ale banalităţii, că ştim şi gândim lucrurile astea, dar parcă nu le-am spus niciodată aşa… Încadrat într-o retorică a gravităţii, conţinutul poate părea profund, chiar personal… Uite ce face vara, bat-o vina! Te face să scoţi notiţe şi fişe de lectură, să-ţi aminteşti de Derrida şi sigur de Blanchot, să pui un lipici între fraze ca să confecţionezi ceva…
Ceva, adică un hibrid în plină epocă a hibrizilor, un text care-l buimăceste pe sărmanul cititor şi-l face să se simtă mai netot decât e. Intro-ul din poncife trebuie, îţi spui tu, om de bun-simţ şi răbdător, să ducă undeva. Sigur îi serveşte autorului să ajungă „la chestiune”. Numai că viaţa e nedreptă şi te păcăleşte. Sau ori n-ajunge autorul unde vrea, ori nu pricepi tu unde bate… E valabil, dragii bufonului, şi despre cazul cu care vă reţin acum atenţia şi nu ştiu dacă fac bine sau rău. Sub semnul interogaţiei fără răspuns, cu toate că nu e retorică, ci strigă după dreptul ei de a primi un răspuns într-un text care nu vegetează singurel într-un volum, ci se vrea în spaţiul agitat al discursului publicistic, care este eminamente public şi comunicativ, „Textul ca proiect social” te păcăleşte, cititorule, prefăcându-se că-ţi spune ceva demn de a fi spus. Dar, cum la teatru actorul care „joacă”, dar nu „este” personajul este un fals, la scris autorul care se preface, când e vorba despre scriitura de nonficţiune, iese învins. Ceea ce nu ne aduce nici pic de alinare, de vreme ce şi noi, bieţi cititori care caută să se lumineze necontenit, suntem aşijderea. Învinşi, dar să ştim şi noi de cine: de hainele alese de autor sau de atitudinea de care dă dovadă autorul alegând hainele? Şi întrebarea aceasta n-are nici pic de retorică, pe onoarea mea!
Print
Stimate domnule Yorick, eu cred ca acest text al Mihaelei ar trebui multiplicat in sute de mii de exemplare si folosit de Administratia Prezidentiala in demersul ei de reducere numerica a romanilor. Se vor inmulti atacurile cerebrale, vor spori infarcturile, se vor inmulti tentativele de suicid, iar presedintele isi va vedea visul cu ochii: nu vom fi decit vreo 17 milioane de romani. Efectul Mihailov. Scrisul ei nu lasa urme decit in cimitire.
prin felul in care scrie Mihailov poate demonstra orice, pun pariu!! de la faptul ca apa e uda, pana la faptul ca piesele lui Shakespeare nu au fost scrise de Shakespeare, ci de unu` – Shakespeare, care nu semana cu Shakespeare, sau ca teatru se scrie T E A T R U, sau ca e frig iarna, iar vara cald, cateodata, cand nu e frig afara sau inauntru, sau sus sau jos. mazgalelile ei imi aduc aminte de asta http://www.youtube.com/watch?v=fokC72dZMNs
Nu inteleg cum de apare, la sfirsitul acestui articol, informatia ca eu as fi apasat pe butonul “like”. In primul rind, abia acum l-am deschis. In al doilea rind, niciodata n-as fi apasat pe acest buton la un asemenea articol, care face parte din seria lunga de atacuri nejustificate la persoana pe care, cel putin pina acum, am avut rabdarea tenace de a le ignora. Citesc cu consecventa cite publicatii online pot, daca au de-a face (si) cu teatrul. Ma straduiesc sa o fac, totdeauna, cu suficienta distantare, selectind situatiile in care suntg de acord de cele in care nu sunt. N apas nicodata inconstient pe butoane. Dar exista o limita deontologica care ma obliga sa atrag atentia redactiei ca:
1. A perpetua, fara semnatura, procedura de atac – concertat si rau intentionat – de desfiintare a textelor, opiniilor si, mai ales, stilisticii personale a colegilor critici nu e JURALISM, e Romania Mare. Adica e lipsit de profesionalitate, lipsit de onoare si, in fond, psihanalizabil.
2. A te preocupa constant sa distrugi, in scris, credibilitatea unei alte publicatii nu face publicatia ta mai buna. O mare majoritate din articolel din Yorick sunt duficient de serioase si de bine scrise, iar acest tip de atacuri nu discrediteaza DECIT publicatia in care ele apar, aducind-o si pe ea in pozitia de a oferta forumistica de scandal, ranchiuni si defulare anonima, oferta identica cu cea a cotidianelor tabloid care se pretind politice ori “de informare”.
3. In orice spatiu mediatic civilizat din lume, si cu atit mai mult intr-unul dedicat culturii, polemica se face sub semnatura si cu argumente, mai intii de toate INTELEGIND, si abia apoi demontind ceea ce ai inteles.A nu intelege, cu metoda si parapon, NU E O VIRTUTE decit in Romania, iar acesta atitudine otraveste orice spatiu al dezbaterii, inclusiv in spatiul culturii.
4. In fine, ca sa inchei revenind la subiectul subiectului articolului, textul incriminat e un text de tip “manifest”, iar retorica si stilistica sa sunt organizate spre un public tinta, asa cum orice tip de articol de opinie ar trebui s-o faca. Daca, asa cum e limpede din acest articol din seria Critica criticii, persoana mascata sub brandul insusi al redactiei, nu face parte din publicul tinta al articolului semnat de M.M, intrebarea legitima e: Cine e publicul tinta al articolului din Critica criticii, ce dimensuni/caracteristici are el? Merita cu adevarat efortul (de energie negativa) numai ca sa ne citim unii pe altii, stgrigind sus si tare cit de aprig ne urim? N-am putea folosi energia aceea ca sa facem ceva constructiv?
Cu tristete!
Ii cer scuze cititorului de forum pentru greselile de dactilografiere care au scapat: ele se datoreaza faptului ca litera e mica iar ochelarii mei destul de… grosi. Tot lui ii cer scuze si pentru virgula pirdalnica aparuta intre un subiect si predicatul sau, avortata involuntar in ultimul paragraf: accidentul e datorat pauzei de meditatie, in cautarea predicatului.
La fel de trista…