Brâncuşi şi Grotowski, doi „antimoderni” moderni

Pentru Andrei Şerban, cel care m-a încurajat să scriu aceste rânduri

La originea intervenţiei mele se află două paradoxuri care mi-au reţinut atenţia în decursul acestui an şi care, examinate îndeaproape, mi-au inspirat reflecţiile formulate aici. Primul dintre ele se referă la relaţia amicală ce îi leagă pe doi artişti complet diferiţi: Marcel Duchamp şi Brâncuşi. Totul îi separă, totul îi desparte. Celălalt îi are în vedere pe Peter Brook şi Jerzy Grotowski. Chiar dacă, în acest caz, diferenţa nu e la fel de marcată, la o privire mai atentă, cei doi artişti se plasează şi ei pe poziţii în mod subteran distincte. Nu îmi propun să enumăr ori să dezvolt aici termenii acestor cupluri binare, ci pur şi simplu să formulez o constatare. Ea reprezintă punctul de plecare. Fiecare dintre aceşti membri desemnează o postură distinctă. Atât Brook, cât şi Duchamp s-au dovedit – ce-i drept, în grade diferite – preocupaţi de modernitate ca invenţie a Noului, ca ruptură şi deflagraţie radicală (mai ales acel Brook al anilor ’64 care-l invită pentru prima dată pe Grotowski la Londra). Amândoi se situează de partea modernilor, în timp ce Grotowski şi Brâncuşi adoptă o poziţie distinctă, uimitoare şi neobişnuită pentru secolul XX. Totul îi delimitează de opţiunile moderniste, totul îi îndepărtează de avangarde, ei se definesc în raport cu alte valori şi principii, însă, în chip bizar, vor iniţia legături privilegiate cu cei mai activi dintre moderni, ca şi cum şi unii, şi ceilalţi ar resimţi nevoia de a se constitui în cupluri binare. Prietenul cel mai apropiat ţine de ordinul „diferenţei” şi nu de acela al „asemănării”. Relaţia cu el funcţionează dincolo de ceea ce ne separă, afirmă ei în mod implicit. Şi asta pentru că prietenul incarnează un angajament pe propriul drum la fel de asumat ca angajamentul meu. El este deopotrivă Celălalt şi fiinţa cea mai apropiată mie. Iată în ce constă sensul acestor prietenii „paradoxale”.

Pornind la drum, descopăr afinitatea care, de altfel, s-ar putea stabili între Brâncuşi şi Grotowski, afinitate în virtutea căreia cei doi ar putea fi integraţi unei familii comune. Ea le este proprie tuturor celor numiţi, cu un termen generic, „antimoderni”. Antoine Compagnon – care n-a descoperit, dar a lansat termenul – le-a consacrat un studiu de referinţă: Antimodernii (Paris, Gallimard, 2005). E ipoteza pe care îmi propun s-o dezvolt şi s-o susţin în încercarea de a-i degaja sensul polemic. În accepţiunea îmbrăţişată aici, un „antimodern” este, înainte de toate, complet străin de bătăliile avangardelor, de manifestele şi dorinţa lor de a dinamita tradiţia. Ei nu se afiliază acestor curente ce înţeleg să producă Noul aruncând peste bord moştenirea trecutului. În acest sens, Brâncuşi şi Grotowski sunt în mod explicit nişte „antimoderni”, fără ca asta să reclame din partea lor dorinţa de a salva şi perpetua formele străvechi. Ei iau parte la mişcarea artei contemporane şi a istoriei, fapt care nu-i determină totuşi să abandoneze trecutul. Atitudinea lor nu este nici melancolică, nici academică. Ea nu are nimic reacţionar, ci semnalează pur şi simplu un refuz, acela intentat de avangarde tradiţiei. Pentru Brâncuşi, ca şi pentru Grotowski, nu e vorba de a adopta o atitudine patrimonială, dar nici de a uita complet trecutul, cu tot ce comportă el ca resurse încă neepuizate. Iată de ce amândoi invocă un trecut mitic şi nu unul istoric. Ei vor să regăsească „începutul”. E trăsătura comună acestor „antimoderni”. A depăşi formele moştenite, repertoriate, degradate pentru a regăsi originile, energia primordială a surselor. Trecutul de la care se revendică şi pe care îşi propun să-l redescopere e cel primordial, uitat, neconsumat. În acest sens – demersul lor va fi profund polemic.

„Antimodernii” Brâncuşi ori Grotowski se aseamănă prin dorinţa lor comună de a elabora o formă nouă, aptă să integreze trecutul ca energie şi raport cu lumea, fără a împrumuta totuşi forme revolute. Ineditul demersului lor provine din această atitudine specifică – a da naştere unor expresii, sculpturale ori teatrale, în întregime proprii lor, fără ca în felul acesta să rupă legătura cu trecutul. Înainte de a desprinde de aici asemănări între cei doi artişti, trebuie pusă în evidenţă noutatea dispozitivului lor de creaţie, dispozitiv triadic, în bună măsură. Artişti contemporani, ei refac punţile cu trecutul şi, pornind de la această relaţie primordială, îşi inventează propria lor modernitate, cu totul diferită de cea a avangardelor. Şi unul şi celălalt practică „ocolul” prin reîntoarcerea la surse şi, fortificaţi de această întâlnire, propun o operă străină atât de practicile patrimoniale, cât şi de cele avangardiste. Amândoi recurg la o dublă mişcare, care ar putea explica originalitatea poziţionării lor în câmpul artistic. „Antimodernii” Brâncuşi şi Grotowski sfârşesc prin a deveni „ultramodernii” secolului al XX-lea. „Singurul modernism demn de acest cuvânt – va scrie Milan Kundera – este modernismul antimodern” (în Antoine Compagnon, p.12), formulă programatică ce confirmă ipoteza pe care o avansez aici. „Modernitatea” lui Brâncuşi şi Grotowski s-a impus pe soclul „antimodernismului” lor explicit afirmat. „Antimodernism”, care – s-o mai spunem o dată – nu dobândeşte sensul unei retrageri timide în umbra trecutului, unei nostalgii după „zăpezile de altădată”, unei dorinţe de imobilitate. Ei sunt şi rămân nişte revoltaţi, diatribele lor împotriva formelor goale moştenite capătă accente de o violenţă extremă, intransigenţa lor nu se dezminte, acuzele lor nu cunosc surdina. În acelaşi timp, ataşamentul lor faţă de un trecut care n-a cunoscut degradarea şi care şi-a conservat energiile, rămâne fără fisură. Ei se găsesc în miezul acestor contradicţii pe care au ştiut să le concilieze. Iată de ce nu îi percepem ca pe nişte „artişti mistuiţi”, ci ca pe nişte „artişti împliniţi”. Arta lor este una a armoniei şi, pentru a-l cita pe Brâncuşi, a „bucuriei”, o artă a unităţii care triumfă asupra dezacordului şi dispersării, o artă care transcende individualul. Pentru că au băut din „apa vie” a tradiţiilor primordiale, opera  lor durează şi pentru că au ajuns la o formă care le e proprie, ei se afirmă ca nişte „antimoderni moderni”. Nici revoltaţi cuminţiţi, dar nici nostalgici consolaţi, Brâncuşi şi Grotowski se distanţează de timpul lor spre a-i propune mai eficient răspunsurile care-i definesc, pe ei şi operele lor, răspunsuri din care individul se retrage şi Eul amuţeşte, luând calea acestui orizont de aşteptare identificat, în toate marile tradiţii, cu… anonimatul. Brâncuşi plănuia să-şi amplaseze operele în grădini, astfel încât copiii să se poată juca în voie fără să-i preocupe numele autorului lor, iar Grotowski se recunoaşte în imaginea râului Merl, care dispare în deşert, dar – precizează el – acolo unde dispare, apare o oază. Iată de ce, pentru a-i defini, am putea împrumuta cuvintele filosofului francez Jacques Maritain: „ceea ce numesc aici antimodern s-ar putea numi la fel de bine ultramodern” (în A.C., p.8). Se impune totuşi o corecţie, căci nu este vorba despre o simplă imprecizie a termenilor, de o posibilă sinonimie. Nicidecum, căci Brâncuşi şi Grotowski, fiind mai întâi „antimoderni”, sfârşesc, graţie geniului şi trudei lor, prin a deveni „ultramoderni”. Doar la capătul unui ocol şi al unui proces de lungă durată izbutesc să ajungă la această modernitate construită pe temeiul Vechiului. De altfel, Brâncuşi ne îndemna în mod explicit „să nu confundăm niciodată Arta nouă cu… artiştii noi!” (Aforism, 128).

Antimodernul este un „purist”, notează Compagnon, aducând în sprijinul său exemple literare. Observaţia se verifică, întrucât Brâncuşi şi Grotowski îşi revendică în egală măsură această valoare respinsă de „moderni” – puritatea. În jurul ei se adânceşte, de pildă, diferenţa dintre Brook şi prietenul său polonez, căci Brook afirmă şi apără impuritatea teatrului. Atât la nivelul mijloacelor folosite, cât şi al imaginii pe care ne-o oferă despre lume, căci nu pretinde el oare să fie restituită pe scenă „impuritatea” oraşelor moderne, precum şi alternanţa „sacrului” şi a „materiei brute”, aşa cum proceda Shakespeare însuşi? În teatrul său şi, mai ales, în celebrul Prinţ constant, Grotowski s-a angajat în căutarea obstinată a „purităţii”. Brâncuşi a făcut la fel, situându-se la antipodul lui Duchamp, care dorea să integreze în artă impuritatea vieţii, prin intermediul obiectelor şi al gesturilor contemporane preluate ca atare. „Ready made” – „gata făcutul” este primul simptom al impurităţii pe care Duchamp înţelege s-o inoculeze artei. Modernul care era Duchamp nu putea decât să se distanţeze în raport cu… puritatea brâncuşiană. Modernul şi antimodernul se instalează pe poziţii contrare.

Antimodernul este un îndrăgostit de forma împlinită, de perfecţiunea ei. Brâncuşi, în celebrele Aforisme, insistă asupra imperativului muncii asidue şi a dificultăţilor sale, acordând o importanţă aparte cioplirii directe, confruntării cu materialul, refuzului oricărei precipitări. A tăia şi a şlefui sunt erijate de Brâncuşi în singurele practici capabile să-l conducă spre opere care evită imperfecţiunea mulajelor din lut şi erorile oricărei îndeletniciri lipsite de efort. Nu detestă nimic mai mult decât sculptura rapidă, ce se sustrage acestor provocări. Grotowski se angajează pe acelaşi drum. Şi la el, fapt semnificativ, metaforele sculpturale sunt frecvente: asemeni lui Brâncuşi, el îndeamnă la „eliminare”, prin apropierea progresivă – la capătul unor îndelungi eforturi – de forma înscrisă în materia însăşi. E vorba despre a dezvălui ceea ce e ascuns, a scoate din întuneric şi a revela. Cei doi se lansează pe acelaşi drum care-i conduce la refuzul programatic al accidentului şi al hazardului, imperativele adoptate de „moderni” cu obstinaţie. Nimic mai străin de Grotowski ca invitaţia pe care Merce Cunningham o adresa dansatorilor săi de a privi strada spre a adopta mişcările aleatorii şi neprevăzute ale acesteia, absenţa ei de centru şi de ordine. Nimic mai contrar programului lui Brâncuşi ca acest mod de a împrumuta din realitate un ready made şi a-l expune. Nu e loc pentru accidental la cei doi „antimoderni”. Ei se angajează pe calea formei împlinite, ce se înscrie în durată şi se sustrage deopotrivă imediateţii şi spontaneităţii. De altfel, e ceea ce-l desparte pe Grotowski de Brook care, din contră, le valorizează, graţie unei practici din care a făcut virtutea esenţială a teatrului său: improvizaţia. Nu repeta oare Grotowski, în epoca improvizaţiei triumfătoare a anilor ’60: „Don’t improvise”? El se afirma astfel ca un „antimodern”. Ca şi Brâncuşi, el asimilează creaţia unei trude lente, prelungite în timp, refractară accelerărilor intempestive şi asumării de riscuri derutante. Brâncuşi răspundea unui comanditar: „Voi face ceea ce-mi cereţi, însă nu mă grăbiţi”. Nimic mai contrar modernităţii decât lentoarea ca regim de lucru şi durata ca perspectivă. Totul concordă pentru a-i clasa de partea „antimodernilor”.

Grotowski n-a încetat să se definească în raport cu moştenirea lui Stanislavski, dar această filiaţie este înşelătoare, el dovedindu-se mai apropiat de Gordon Craig, primul mare antimodern. Acesta va proiecta „renaşterea” teatrului luând vechiul ca punct de sprijin – vechiul din care ne îndeamnă să facem fundamentul oricărei tentative de modernizare. „Ceea ce era bun în vechiul teatru trebuie conservat, iar promotorii noii mişcări trebuie să se străduiască să studieze şi să înţeleagă semnificaţia acestor dragi ruine.” („Două teatre şi un al treilea”, în Le théâtre en marche, Gallimard, Paris, 1964, p. 81), scrie el în chip premonitoriu: revoluţia începe cu desluşirea corectă a trecutului. Prin descoperirea vechilor «legi» pe care grecii, mai ales, le-au elaborat şi pe care artistul este chemat să nu le trateze cu dispreţ. Trebuie să purcedem la o «anchetă harnică şi inteligentă». („Servir le théâtre”, id., p.117) pentru a elimina „toate deşeurile care astăzi ne induc în eroare şi înăbuşă adevăratele adevăruri.” (id.). Fără această operaţiune arheologică, precizează Craig, „rătăcim fără ţel, trudind mereu fără legi care să ne ghideze şi mulţumindu-ne, de la un secol la altul, să lăsăm parodia şi imitaţia să uzurpe locul artei” (id.). Cuvintele lui Craig îl plasează de partea „antimodernilor”, căci, la fel ca aceştia, el lansează o dublă interogaţie şi ia poziţie atât împotriva „maniacilor exhumării” şi a excesului lor de reconstituire, cât şi împotriva „novatorilor”. „Aşa cum arta nu trebuie să fie arhaică, ea nu trebuie să fie nici la modă, nici să se ia după modă – o simplă modă efemeră.” („Ele şi el”, id., p. 163). Oamenii de teatru se vor înnoi doar regăsind „legile care au guvernat încă de la origini arta lor” (id.), iar această „resurecţie nu va fi doar un ecou al timpului scurs” (id.), ci pulsiunea reformatoare inspirată de dialogul cu instrumentele şi principiile utilizate la începuturile teatrului. Numai prin redescoperirea arhaicului în expresia sa „organică”, scena va accede la… modernitate. Craig o afirmă: „am făcut planul unui teatru nou, e adevărat; dar nu pentru că dispreţuiam ori uram vechiul teatru; căci eu iubesc vechiul teatru… chiar dacă îmi doresc să creez un teatru nou, îl cunosc bine pe celălalt, pe cel vechi; iar a-l cunoaşte, înseamnă a-l iubi…” („Conversaţii, întâlniri şi scrisori către…”, id., p.183).

Grotowski nu va spune altceva. Nici Brâncuşi, atunci când face trimitere la arta Cicladelor, la arta Greciei primitive ori la arta celtică, a cărei forţa particulară o exaltă. Cum să nu evocăm, de altfel, raportul lor similar cu tradiţiile naţionale, căci dacă Brâncuşi, cum se ştie, a integrat motive sculpturale ale culturii populare – porţile, mai cu seamă –, Grotowski a preluat motivul Christului obosit, frecvent în sculptura poloneză tradiţională. Şi astfel au luat naştere Coloana infinitului şi Prinţul constant. În amândouă se face auzită „vocea strămoşilor” (J. Grotowski – „Teatrul e o întâlnire”, p. 57–58) şi totodată, adaugă el, ecoul „propriilor noastre experienţe”, căci astfel, conchide Grotowski, „trecutul e prezent în măsura în care reuşim încă să-i auzim şi să-i înţelegem vocea” (id.). Antimodernul se recunoaşte în căutarea acestei comunicări recuperate. Ea face posibilă „germinarea” unei arte noi, artă hrănită de energiile primordiale graţie contactului cu „vechiul”. Celebra statuie  Cuminţenia pământului  nu spune oare exact acest lucru? „Condiţia originară este aceea de a fi asemenea forţelor naturii” (Arta începătorului), pretinde Grotowski.

Grotowski se situează la răspântia căilor deschise de Craig şi Artaud. Dacă unul invocă „legile” artei, celălalt caută să acceadă la „focarele” fiinţei, aceste fântâni de energii primordiale, aceste resurse corporale la care se poate ajunge doar pornind într-o adevărată expediţie „cât mai departe, în urmă, ca şi cum memoria s-ar trezi” (Grotowski, le Performer, p. 56). Astfel, mai mult decât actorul, Performerul devine un soi de „dublu” prezent al fiinţei originare, care actualizează „corporeitatea necunoscutului din vechime” (id.). Totul confirmă convingerea că, în diferitele etape ale parcursului său, Grotowski a adoptat poziţia „antimodernului ultramodern”, comună deopotrivă lui Craig şi Artaud. Cu toţii se recunosc în acest „orizont retrospectiv”. Brâncuşi, ca şi ei, mărturisea faptul de „a nu fi vrut niciodată să fie modern”, căutând doar ceea ce poate fi consemnat într-un singur cuvânt: „… înainte”. Arta e o formă de rememorare.

Remarca a fost deja rostită: pentru amândoi, scopul constă în a şterge prezenţa eului, a îndepărta urmele artistului, a face să amuţească orice proiect sau intenţie de discurs personal. „Opera de artă, spune Brâncuşi, trebuie să fie creată precum o crimă perfectă – fără pată şi fără urmă de autor…” (Aforism, 92), pentru că, „prin artă, te vei detaşa de tine însuţi” (Aforism, 117). El adoptă perspectiva anonimatului, anonimat pe calea căruia Grotowski se va angaja la fel de hotărât, mai ales după ce aventura sa teatrală se va fi încheiat. Doar anonimatul face posibil accesul la ceea ce rămâne ţintă supremă: a răzbate, dincolo de istoria şi diversitatea biografică, la esenţă. Toţi aceşti „antimoderni” sunt în căutarea esenţei, ca expresie a unităţii. Ei vor să acceadă dincolo de prezent şi de accidental, de personal şi de hazard, ei se înscriu pe calea uitării de sine – drumul cel mai anevoios – încercând astfel să se depăşească pe ei înşişi. „M-am sacrificat întotdeauna pe mine însumi… sculpturile mele… libere erau mereu altfel iubite de oameni, ele însele mereu altfel iubind.” (Aforism, 169). „Prin artă, te detaşezi de tine însuţi… şi te apropii de absolut” (117), mărturiseşte Brâncuşi.

Modernitatea îşi propune să se manifeste în câmpul orizontal al artei bine racordate unei epoci şi unei culturi. Brâncuşi şi Grotowski invocă virtuţile curative ale artei străvechi – aceasta trebuie să „vindece” (Aforismul 121) –, deschizând spre o dimensiune extra-cotidiană, sacră, spre cer, căci „arta este un vehicul”, formulă de acum celebră care defineşte angajamentul grotowskian, atât de apropiat de cel al lui Brâncuşi. Pentru asta trebuie căutată şi inventată „o formă”. „Eu forma o caut în tot ceea ce creez!…” (Aforismul 138), spune Brâncuşi, explicând astfel, în mod implicit, sensul secret al titlului dat de Peter Brook cărţii sale despre Grotowski: „Teatrul e doar o formă”… formă deschisă şi îndreptată spre înalt. Nu un „înalt” religios, de ambii artişti dispreţuit, ci spre „spritual”, spre ceea ce „este mai mare decât propriul sine”. „Eu nu am sculptat păsări, ci zboruri”, va mărturisi Brâncuşi. Grotowski, la rândul său, va putea afirma că nu a descris un „prinţ”, ci însăşi „rezistenţa morală”. E vorba, şi la unul şi la celălalt, de a transcende individualul, de a atinge esenţa unui zbor ori a suferinţei, prin intermediul unei forme. (Eugenio Barba, într-o conversaţie pe care am purtat-o la Sarajevo, mă surprindea recunoscând că nu e interesat decât de „forme, de ritmuri”. Acum, plasându-le în această perspectivă, am înţeles sensul cuvintelor sale, care mi s-au părut atunci atât de derutante.)

Cum aş putea să nu închei cu această precizare a lui Brâncuşi, care confirmă reflecţia asupra „antimodernilor ultramoderni”: „Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi…” (Aforism, 147). La rândul său, Grotowski n-a fost „nici politic, nici psihologic”, el a creat Noul plecând de la un vechi pe care nu l-a trădat niciodată. Un Vechi care, la amândoi, s-a materializat graţie Formelor noi.

Şi o ultimă apropiere: Brâncuşi spunea: „India… Mă simt în India ca la mine acasă” (Aforism, 154). Şi Grotowski a făcut din India patria sa spirituală, într-o asemenea măsură încât a cerut ca cenuşa să-i fie risipită peste pământurile ei. India îi leagă.

Traducere din limba franceză de Andreea Dumitru

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.