Breaking news: Spectacolele se fac cu actori şi regizori

Iertare, dragii mei, că acum aproape o lună mi-a scăpat un comentariu despre un spectacol recent care exprimă foarte bine starea cronicii de teatru aşa cum se practică ea azi în gazetele din ţara lui Caragiale. Dar sunt încredinţat că nu e prea târziu să vă povestesc despre ce este vorba, fiind convins că nu descopăr roata şi că fiecare dintre Domniile Voastre a făcut aceeaşi constatare de nu ştiu câte ori în anii din urmă.

Textul cu pricina se intitulează “Când ninge peste Bucureşti…” şi a apărut în “România liberă” (http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/cand-ninge-peste-bucuresti-190431.html). Socot că autorul crede că face cronică de teatru. Ce mai încolo-încoace, situaţia e următoarea: într-un text de 3.000 de semne, nici o vorbă despre interpretarea actorilor (care sunt doar trei) sau despre abordarea regizorală. Din toată “cronica”, cititorul cârcotaş care sunt află doar opinia opinentului – pardon de expresie – despre tema piesei (nota bene: nu a spectacolului), anume dramele care trec nevăzute iarnă de iarnă. Ah, pardon, mai înţelege şi cum nu “îşi propune” autoarea textului “o abordare documentară” a temei. Pentru “cronicarul” de la renumitul ziar, actorii şi regizorul nici nu contează, ba mai mult, ei nici nu există.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu-mi vine a crede că astfel de comentarii amatoriceşti ajung să legitimize un profesionist şi să-i confere, în timp, autoritate. După cum puteţi băga de seamă, vorbesc despre lucruri elementare. Menirea unui cronici de teatru este să ofere un comentariu cu privire la un spectacol, nu la un text, care este doar o latenţă atâta vreme cât nu capătă viaţă pe o scenă. Spectacolul, înţelegem noi, nu le datorează nimic actorilor şi regizorului, ei sunt doar nişte auxiliare prin care dramaturgul iese în prim-plan. Cam aşa sună filozofia, conştientizată sau nu, a unui comentator de azi al fenomenului teatral. Aşa stând lucrurile, dacă e să ne luăm după respectiva “cronică”, socot că autorul nici n-avea nevoie să meargă la teatru, putea să citească textul şi gata.

Dar publicul cititor? Ce pricepe el despre spectacol? Că e bun sau rău? Că e interesant au ba? Nu înţelege nimic, fireşte, fiindcă n-are ce. Ce ar putea desluşi, dacă autorul nu-i spune nimic? Dar creatorii spectacolului – specie care odinioară aştepta verdictul comentatorului cu sufletul la gură – ei ce să înţeleagă, dacă nici nu-şi văd numele pomenite (ele nefiind decât patru)? Oare e firesc şi corect ca autorul comentariului să ia în seamă numai textul, din moment ce a ales să scrie despre o anumită producţie a unui anumit teatru dintr-o anumită perioadă? (N-aş prea să vă subestimez capacităţile precizând că întrebarea-mi este fals retorică!)

Oare chiar nu s-a găsit niciun binevoitor care să-i spună – pentru că singur nu înţelege – că un spectacol este opera actorilor şi a regizorului în primul rând şi concretizarea unui text dramatic în al doilea rând? Pe de altă parte, citindu-şi comentariul cu ochi de simplu cititor, oare nu-şi dă seama că nu află absolut nimic despre spectacol, că nu găseşte nici măcar o descriere cu cap şi coadă a lui, ce să mai vorbim despre o demonstraţie sau o judecată de valoare? Care a fost tema articolului, de fapt?

Print

Un Comentariu

  1. mima 13/07/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.