Breaking news: Teatrele mai au reviste!

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, nu mică mi-e bucuria să vă dau de veste, cu oarece întârziere – că mă mişc mai greu, cu bătrâneţele astea – că în Cetatea Banilor, aia de-l iubeşte pe pişicherul care m-a inventat, continuă să existe o revistă. De teatru, vreau să zic! Asta da, veste, recunoaşteţi! Nu mică mi-a fost nici mirarea de a descoperi că, pe criza asta care vă bântuie ţara şi v-a intrat abitir în sufleţele, la Craiova Naţionalul continuă să editeze o revistă. Aud că la fel şi la Sibiu (deşi n-am văzut cu ochii mei cel mai recent număr, îmi cred pe cuvânt iscoadele). Bravos, gentlemen, sunteţi demni de toată stima!

Şi sărutare, umbră veche, Prinţ al Danemarcei, prinţ ce mi-ai stat în braţe la ospeţe, că văd că faima mea prin veacuri nu ţi-e nici la degetul mic! Înfrânt fiind de gloria-ţi fără de pereche, plecăciune fac şi inima îmi râde pentru a milioana oară, când te văd nu numai erou al unui festival semeţ – Festivalul Shakespeare din primăvară, sub semnul „constelaţia Hamlet” – ci şi erou al unei gazete cu idei. Da, vorbesc despre „Spectator”, iubite prinţ, numărul mai-august 2010.

Oare ce mai au de spus muritorii despre tine? Sunt verde de invidie, că pe mine m-au uitat de mult! Dar tu, nu-i aşa?!, eşti inepuizabil. Aşa e cu oamenii serioşi, cu idealuri în viaţă şi în moarte, îi ia lumea în serios. Pe când pe bufonii care o zic p-a dreaptă, dar o zic tâlcuită în glumă, ţi-ai găsit… Invidia-mi creşte ca o floare din admiraţie, neîndoios… Aşa că fii pe pace şi află de ce îmi încălzesc aici pana (era să zic „îmi răcesc gura”, noroc să sunt isteţ şi mă prind iute).

Revista îmi bucură inima cea slabă pentru simplul fapt că există. E remarcabil. Un teatru care se ocupă să mai editeze o publicaţie în aşa vremuri de bejanie e rara avis. Aşa că chapeau bas! Teatrele bucureştene nu prea mai au nici programe de sală dumnezeite. Cât despre reviste…

Cu „Specta(c)tor” m-am lăsat desfătat un strop de micile interviuri cu Oskaras Korsunovas, Robert Wilson (mi-a plăcut observaţia lui că „Shakespeare nu putea înţelege în întregime ceea ce a scris”), George Banu, Emil Boroghină. Am citit eseuri (în sensul adevărat al cuvântului, acela de „încercări” ale unor condeie – june, bănuiesc eu –  despre varii Hamleţi care s-au perindat prin festivalul de anul ăsta (Nu, nu-ţi spun care mi-a amintit cu adevărat de tine, prinţ drag, însetat de adevăr, şi m-a făcut să te simt aproape. A fost unul singur dintre cei mulţi invitaţi, toţi inteligenţi şi „de calitate”, cum ziceţi voi. Te las să ghiceşti care.), despre mecanisme scenice, despre artişti cu idei, despre oameni care nu vin blazaţi la serviciu – adică la teatru – despre cărţi editate cu eforturi… Doar în ţara voastră cartea de teatru e sinucidere curată pentru o editură!

În fine, nu stăruiesc, prinţul meu, care mi-ai umilit ascuţita judecată cu „gândirea ne face pe toţi laşi”. Aşa, întreb şi eu retoric, cine ar putea nega? Te las să cugeţi în liniştea eternităţii. Şi fii pe pace, posteritatea nu te desluşeşte, de-aceea nu te lasă să lâncezeşti între copertele unui tom. Eşti mereu pe scenă şi în minţile unor neîmpăcaţi care fac teatru  sau văd teatru şi-l iscodesc. Cum să nu te invidiez?!