Când decorul „înghite” actorul

Spectacolele lui Radu Afrim au, în general, calitatea de a nu trece neobservate. Sunt, cum s-ar spune şi s-a şi spus, de multe ori pe bună dreptate, o pată de culoare într-un peisaj teatral în care inerţia şi rutina au, încă, o forţă remarcabilă. Prin constantele din producţiile pe care le semnează, regizorul şi-a creat conştiincios o identitate artistică. Dar, dincolo de particularităţile care îi asigură un loc bun în teatrul românesc de azi, această identitate se datorează în mare măsură şi unei curiozităţi creatoare, cea care îl face pe Radu Afrim, căruia i s-a lipit eticheta (din mai multe motive inadecvată) de „avangardist” şi „iconoclast”,  să caute mereu texte şi idei puternice, să vină cu propuneri singulare. Proiecte ca „De ce fierbe copilul în mămăligă”, „Inimi cicatrizate” sau „Joi.Mega.joy” sau „Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care iubit-o cândva” şi altele o dovedesc.

Şi „Avalanşa”, cel mai recent spectacol al său, confirmă calitatea de a scoate la lumină texte interesante, cu un potenţial artistic considerabil. Primul lucru care trebuie spus în acest caz este că piesa dramaturgului turc Tunger Cücenoğlu este extrem de ofertantă, având o stranietate a ei, prin temă, poveste, personaje, întâmplări, atmosferă etc. Povestea celor câteva fiinţe pierdute într-un sat din Anatolia, dezumanizate de spaima că vor sfârşi sub zăpada ucigătoare a avalanşei, dacă deschid gura în acea perioadă a anului în care numai tăcerea le poate asigura viaţa, este mină de aur pentru un artist al scenei, dar şi un risc major. Cum să exprimi cu efect muţenia şi dezumanizarea bietelor făpturi, gata să ucidă de frică să nu fie ucise, muţenia unor monştri fără putere? Cum să întrupezi neliniştea, obsesia, groaza, inumanitatea etc.?

Într-o oră şi jumătate, spectacolul de la Naţionalul bucureştean răspunde fără să epuizeze răspunsurile, mizând, pe de o parte, pe o componentă vizuală care acaparează atenţia spectatorului, şi, pe de altă parte, pe o componentă sonoră sugestivă, dar nu convingătoare. În loc să creeze partituri de actorie solide, şoapta şi ecoul parcă diminuează anvergura actorilor şi, inerent, a personajelor. Mergând pe monotonia obsesivă a sunetului, care să creeze senzaţia că prizonieratul este singura condiţie a personjelor, „Avalanşa” îşi ratează gradaţia, creşterea paroxistică a tensiunii, cerută de întâmplări, precum şi climax-ul. Inima spectatorului nu bate mai tare nici atunci când gravida (Rodica Ionescu) află, alături de întreaga familie, că trebuie să moară ca nu cumva ţipetele unei naşteri premature să declanşeze avalanşa, nici când tânărul ei soţ (Marius Manole) răstoarnă spectaculos şi definitiv situaţia. 

Pe de altă parte, dimensiunea vizuală nu ajută, ci, dimpotrivă, înghite jocul actorilor. Inserturile imagistice (hibridul – şi om, şi animal, deci nici om, nici animal – care pătrunde tăcut în scenă, cu o mandolină ce rămâne mută, într-o manieră grosolan simbolică, tinerele gravide despletite, care apar ca elemente auxiliare în spaţiile delimitate de sticlă etc.) sunt centrifuge, nu centripete. Cubul de gheaţă construit oniric de scenografa Iuliana Vâlsan şi imaginile derulate în acest spaţiu opresiv, sufocant, realizat în antifrază dintr-un alb deloc inofensiv şi liniştitor, deturnează atenţia de la interpretare şi, fireşte, şi de la substanţa personajului, creând un efect emoţional mai mic decât ar fi cerut povestea în sine. Pe scenă, jocul natural, credibil, al cuplului Rodica Ionescu-Marius Manole, se întâlneşte cu jocul oniric, strident, al Anei Ciontea, interpreta mamei enigmatice a tânărului. Personajul ei rămâne o întrebare fără răspuns, ceea ce poate fi un plus sau un minus al spectacolului, în funcţie de cum îl percepe fiecare spectator în parte.  Acelaşi lucru este valabil şi pentru scena naşterii, şi pentru tabloul final. Teoretic, Constantin Cojocaru în rolul Bătrânului este, din capul locului, o carte câştigătoare. Practic, cartea devine câştigătoare numai odată cu scurtul monolog începând cu care bătrânul-care-îşi-aminteşte îl lasă în urmă pe bătrânul-senil-rămas-tot-un-automatism.

Percepţia potrivit căreia în „Avalanşa” decorul „înghite” actorul este o temă numai bună de dezbătut pentru observatorii fenomenului teatral. Această montare este ideală ca punct de plecare pentru o discuţie despre rolul scenografiei în spectacol, ca şi pentru un studiu despre receptare. Că spectatorul pleacă din sală cu destule întrebări – iată un poncif cât se poate de justificat – este un fapt pozitiv. Căutarea răspunsurilor apare ca efect firesc. Cât se datorează ea spectatorului şi cât creatorilor spectacolului – aceasta e întrebarea.

Print

27 Comentarii

  1. yorick cel dilematic 04/02/2011
  2. valentina 05/02/2011
  3. magda 05/02/2011
  4. Ioan Ivan 05/02/2011
  5. yorick cel dilematic 05/02/2011
  6. magda 05/02/2011
  7. Ioan Ivan 06/02/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.