Unul dintre evenimentele aşteptate la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a fost spectacolul pus în scenă de Mihai Măniuţiu la Teatrul Municipal din Istanbul. „Bacantele”, după Euripide. La conferinţa de presă care a precedat reprezentaţia, regizorul vorbea despre naşterea violentă şi din violenţă a oricărei religii. „Bacantele”, în viziunea modernă a lui Mihai Măniuţiu, ar fi aşadar o poveste despre „chinurile facerii” unei (noi) religii, iar Euripide acea voce care, venind din Antichitate, şi străbătând secolele le vorbeşte astăzi contemporanilor despre ei înşişi.
Desigur, Euripide devine aşa contemporan cu noi, ar fi mesajul regiei. Şi Euripide ascultă manele la casetofon… Euripide, Dionysos, bacantele etc.
Avea Guy Debord în cartea lui „Societatea spectacolului” o demonstraţie despre întoarcerea violenţei, a tragicului în societatăţile postmoderne, în manifestările de tip concerte rock pe stadioane, în exacerbarea sexualităţii etc. Şi dacă Mihai Măniuţiu şi-a propus să aducă asta pe scenă, acest sentiment al violenţei care se naşte din noi şi se întoarce tot în noi, mai ales în momentele de criză (criză de orice fel), şi dacă şi-a propus să arate cum se amestecă civilizaţiile, ritmurile, cum instinctul este cel care primează în orice timp şi în orice spaţiu, atunci, cu siguranţă, a ales drumul cel mai scurt şi mai bătătorit…
Sigur că sublimarea prin artă, prin teatru, în cazul de faţă, e considerată în lumea noastră o metodă perimată, sigur că a aşeza oglinda în faţă a devenit o sintagmă înţeleasă de cele mai multe ori ad literam, sigur că ne place să găsim justificări şi sensuri şi mesaje subliminale şi să le creăm cu orice preţ, mai ales atunci când dinainte se deschide un text precum „Bacantele”…
Şi dacă sensul pe care Măniuţiu a vrut să-l dea montării sale este acela de a exprima violenţa, atunci, cu siguranţă este atins. Dar cam atât… Întregul spectacol poate fi redus la un singur cuvânt „violenţă”. Dar nu exprimată, ci arătată, nu implicită, ci explicită… Violenţă la toate nivelele. Sânge, ură, viol, ţipăt, zgomot, frică, întuneric, vulgaritate, sex, sex, sex şi din nou sânge, spaimă… Dar, la sfârşit, nu-ţi poţi reprima o întrebare. „Aşa, şi?”
Aşadar, între scenă şi sală un gard de sârmă. Şi câteva păpuşi agăţate de el din interior. Bacantele intră, le iau şi la sfârşit le vor aşeza din nou. Se închide cercul. Şi câte (non)sensuri nu pot fi găsite într-un asemenea gest… mai ales când vrei cu orice preţ să le cauţi. Să pornim de la ideea – aşa cum, cu siguranţă, a făcut şi regizorul – că e un spectacol care se adresează „iniţiaţilor” în ale teatrului. Cu alte cuvinte acelor spectatori care vin la teatru ca să caute, să încerce să înţeleagă ceea ce muritorul de rând mai greu va pricepe, că n-are acces… A monta textul lui Euripide fără acrobaţii abracadabrante de regie este, aşa cum spuneam, perimat… Dar să mergem mai departe. În spatele plasei de sârmă, munţi de cutii de carton. Un fel de depozit. Aici, printre cutii de carton se ivesc zorii unei noi religii… a violenţei. Muzică psihedelică şi bucăţele din textul lui Euripide urlate violent în microfon. Din ce în ce mai violent. Bacante moderne cu chipuri vulgare, cu gesturi vulgare, roind în jurul unui Dionysos care „trebuie” făcut zeu. Femei aduse jertfă, sânge mult şi suc de portocale care se scurge lasciv pe mâinile bacantelor. Măniuţiu anulează povestea antică, pentru că, nu-i aşa?!, regia modernă e mai presus de poveste, regia modernă trece direct la sensurile ascunse… se dă de trei ori peste cap, ca-n basme, şi îl face pe Euripide nou-nouţ, că nici el însuşi nu s-ar mai cunoaşte dacă s-ar vedea.
În final, o scenă plină de sânge şi, bineînţeles, de simboluri, Dionysos violând sub un cearşaf alb care se umple de sânge încet, mult prea încet… în sunete chinuitoare, urmată de o scenă de viol generalizat. Toate bacantele se aşază pe paturi improvizate şi se lasă violate/se oferă jertfă unui Dionysos absent, dar atotprezent, în gemete, urlete şi strigăte…
Sigur că a monta teatru antic astăzi este o provocare, iar preocuparea lui Mihai Măniuţiu pentru Euripide – în festival a fost prezentată şi „Electra” – şi pentru „Bacantele” în special este mai veche. Nu e prima dată când pune în scenă acest text. Numai că nu întotdeauna a experimenta este sinonim a priori cu a reuşi…
Print
Felicitari pentru cronica!
Da, felicitari petru cronica! In schimb…Am fost la Sibiu in perioada asta si am vazut si eu spectacolul. Ceva mai prost nu am vazut in viata mea. Am avut nevoie de multi nervi sa pot sa rezist vreo ora si ceva cat a durat. O fi experimentat domnul Măniuţiu ce o fi experimentat, dar domnule draga si experimentele astea, fie ele si teatrale se fac pentru oameni. Daca ati vrut sa demonstrati ceva, din pacate nu prea a iesit…Mai incercati, insa ganditi-va si la public! Fara aprecierea lui, operatia poate sa reuseasca, dar daca pacientul e mort…
Inainte sa inceapa mi-am spus: “Vreau macar un spectacol al lui Maniutiu care sa nu-mi placa!”
Ei bine, s-a-mplinit!
Sunteti cu mult in urma evenimentelor… Iar teatrul lui Maniutiu chiar nu e pt toti neavenitii. Dl Nicolau, ar trebui sa fiti mai atent cand va selectati oamenii si sa va asigurati ca chiar se pricep atunci cand scriu. Un sfat prietenesc.
nu-l cunosc bine pe dl. nicolau. stiu insa ca poate fi banuit de orice, numai de naivitate sau lipsa de inteligenta nu.
Suntem in urma fata de ce evenimente? Daca nu ne a convins spectacolul suntem neaveniti? Interesant punct de vedere!
nu mi-a displacut spectacolul. este extrem si violenta este pe alocuri gratuita dar totusi nu merita sa il distrugem in acest hal …… macar pt actorii care se chinuie (fizic) extrem de mult in aceasta montare
NU e deloc “interesant” punctul de vedere. Are dreptate, daca nu te pricepi, nu scrii, oricum nu e prima data cand duduia Andronescu face asta. Pt ea spectacolele lui Maniutiu pur si simplu sunt prea mult si de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.
Asa este doamna arina .Nu este nici macar interesant punctul de vedere!Aveti dreptate…..
“neaventi”, “nepriceputi”!!?? de cand, Doamne iarta-i ca nu stiu ce vorbesc, e teatrul o arta pentru “veniti” si doar pentru cei cativa care au harul de a se numi spectatori? fantastic dom`le. cum nu ii place cuiva vreun spectacol cum se gaseste unu/una (de cele mai multe ori una) sa spuna asemenea aiureli! pai sa puna domnu` Maniutiu un anunt pe afis prin care sa anunte ca la spectacolele lui nu intra decat cunoscatorii de Mare Arta si, eventual sa o puna pe cristina si pe atlas la usa sa selecteze publicul dupa criterii de ele stiute.
ah da sunt de acord cu tine dobre 🙂
Pai atunci sa ne spuneti si noua cateva criterii ca sa stim in ce trebuie sa ne imbracam, ce carti sa citim inainte, sa va facem dovada ca putem sa fim martori la momentul de exceptie pe care-l vom vedea. Si eventual la sfarsit cine spune ca nu i-a placut sa plateasca niste daune, nu?
asa vom face atlasut. promitem
super tare!
pai e discutabila fiecare replica prin simplu fapt k aprecierea sau dezaprecierea este individuala,toata aceasta discutie a devenit atat de banala incat de la o cronica pe,care oricum a-ti fi inteles-o e o cronica ati,ajuns la un soi de cearta online……………………………………………..bravo
pun pariu ca “cristina” e modreanu, ca numai ea e in stare de cacofonii lejere (“sa va sigurati ca chiar se pricep”). e de tot hazu’ sa vezi niste doamne rascoapte de subventii grase dela stat, cum vor ele sa spuna ce e bine si ce nu! ce mult le-ar mai placea sa dikteze ele gustu’ si mustu’ … dar sper ca in curand vor taia dracu’ toti banii pentru teatre, sa vedem ce va mai cacofonia modreanu si maniutiu ei? cum va mai vinde scena.ro, care e afacerea ei personala? e o vorba grea, da’ nu vreau s-o scriu …
Este foarte interesant cum multi suferim din cauza lipsei spetacolelor bune sau din contra, ne-am saturat de spectacole bune si nu ne mai multumeste nimic. Este interesant ca incep sa recunosc tipurile de comentarii in functie de teatrele pe care persoanele acestea le frecventeaza. Multi dintre cei care ,,nu au inteles” sunt dintre noi, ,,nefericitii” de Bucuresti, cei care mergem din teatru in teatru sperand sa gasim un spectacol bun. Nu mai stim cum arata spectacolele bune si, daca le intelegem, ne prefacem ca nu sunt bune pentru a ne minti in timpul anului cand ne ,,sufocam” in afrisme.
Mai sunt satuii. Si Zholdak avea dreptate, ,,spectatorii sunt niste rechini satui”. Uitati-va la spectatorii sibieni, ei au vazut prea mult teatru bun, isi permit luxul de a spune ca un spectacol nu a fost bun doar pentru ca nu a fost incredibil. Acestia sunt spectatorii lui ,,Faust”, ,,Metamorfozelor”, ai ,,Trilogiei evreiesti” etc.