Când Euripide se dă de trei ori peste cap…

Unul dintre evenimentele aşteptate la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a fost spectacolul pus în scenă de Mihai Măniuţiu la Teatrul Municipal din Istanbul. „Bacantele”, după Euripide. La conferinţa de presă care a precedat reprezentaţia, regizorul vorbea despre naşterea violentă şi din violenţă a oricărei religii. „Bacantele”, în viziunea modernă a lui Mihai Măniuţiu, ar fi aşadar o poveste despre „chinurile facerii” unei (noi) religii, iar Euripide acea voce care, venind din Antichitate, şi străbătând secolele le vorbeşte astăzi contemporanilor despre ei înşişi.

Desigur, Euripide devine aşa contemporan cu noi, ar fi mesajul regiei. Şi Euripide ascultă manele la casetofon… Euripide, Dionysos, bacantele etc.

Avea Guy Debord în cartea lui „Societatea spectacolului” o demonstraţie despre întoarcerea violenţei, a tragicului în societatăţile postmoderne, în manifestările de tip concerte rock pe stadioane, în exacerbarea sexualităţii etc. Şi dacă Mihai Măniuţiu şi-a propus să aducă asta pe scenă, acest sentiment al violenţei care se naşte din noi şi se întoarce tot în noi, mai ales în momentele de criză (criză de orice fel), şi dacă şi-a propus să arate cum se amestecă civilizaţiile, ritmurile, cum instinctul este cel care primează în orice timp şi în orice spaţiu, atunci, cu siguranţă, a ales drumul cel mai scurt şi mai bătătorit…  

Sigur că sublimarea prin artă, prin teatru, în cazul de faţă, e considerată în lumea noastră o metodă perimată, sigur că a aşeza oglinda în faţă a devenit o sintagmă înţeleasă de cele mai multe ori ad literam, sigur că ne place să găsim justificări şi sensuri şi mesaje subliminale şi să le creăm cu orice preţ, mai ales atunci când dinainte se deschide un text precum „Bacantele”…

Şi dacă sensul pe care Măniuţiu a vrut să-l dea montării sale este acela de a exprima violenţa, atunci, cu siguranţă este atins. Dar cam atât… Întregul spectacol poate fi redus la un singur cuvânt „violenţă”. Dar nu exprimată, ci arătată, nu implicită, ci explicită… Violenţă la toate nivelele. Sânge, ură, viol, ţipăt, zgomot, frică, întuneric, vulgaritate, sex, sex, sex şi din nou sânge, spaimă… Dar, la sfârşit, nu-ţi poţi reprima o întrebare. „Aşa, şi?”

Aşadar, între scenă şi sală un gard de sârmă. Şi câteva păpuşi agăţate de el din interior. Bacantele intră, le iau şi la sfârşit le vor aşeza din nou. Se închide cercul. Şi câte (non)sensuri nu pot fi găsite într-un asemenea gest… mai ales când vrei cu orice preţ să le cauţi. Să pornim de la ideea – aşa cum, cu siguranţă, a făcut şi regizorul – că e un spectacol care se adresează „iniţiaţilor” în ale teatrului. Cu alte cuvinte acelor spectatori care vin la teatru ca să caute, să încerce să înţeleagă ceea ce muritorul de rând mai greu va pricepe, că n-are acces… A monta textul lui Euripide fără acrobaţii abracadabrante de regie este, aşa cum spuneam, perimat… Dar să mergem mai departe. În spatele plasei de sârmă, munţi de cutii de carton. Un fel de depozit. Aici, printre cutii de carton se ivesc zorii unei noi religii… a violenţei. Muzică psihedelică şi bucăţele din textul lui Euripide urlate violent în microfon. Din ce în ce mai violent. Bacante moderne cu chipuri vulgare, cu gesturi vulgare, roind în jurul unui Dionysos care „trebuie” făcut zeu. Femei aduse jertfă, sânge mult şi suc de portocale care se scurge lasciv pe mâinile bacantelor. Măniuţiu anulează povestea antică, pentru că, nu-i aşa?!, regia modernă e mai presus de poveste, regia modernă trece direct la sensurile ascunse… se dă de trei ori peste cap, ca-n basme, şi îl face pe Euripide nou-nouţ, că nici el însuşi nu s-ar mai cunoaşte dacă s-ar vedea.

În final, o scenă plină de sânge şi, bineînţeles, de simboluri, Dionysos violând sub un cearşaf alb care se umple de sânge încet, mult prea încet… în sunete chinuitoare, urmată de o scenă de viol generalizat. Toate bacantele se aşază pe paturi improvizate şi se lasă violate/se oferă jertfă unui Dionysos absent, dar atotprezent, în gemete, urlete şi strigăte…

Sigur că a monta teatru antic astăzi este o provocare, iar preocuparea lui Mihai Măniuţiu pentru Euripide – în festival a fost prezentată şi „Electra” – şi pentru „Bacantele” în special este mai veche. Nu e prima dată când pune în scenă acest text. Numai că nu întotdeauna a experimenta este sinonim a priori cu a reuşi…

Print

17 Comentarii

  1. adi 07/06/2010
  2. Jeanina 07/06/2010
  3. cristi 07/06/2010
  4. cristina 08/06/2010
  5. rica venturiano 08/06/2010
  6. adi 08/06/2010
  7. atlas 09/06/2010
  8. arina 09/06/2010
  9. adi 09/06/2010
  10. dobre 10/06/2010
  11. atlas 11/06/2010
  12. atlasut 11/06/2010
  13. atlas 14/06/2010
  14. ioana 15/06/2010
  15. nana 18/06/2010
  16. Ioana-Elena Zaharia 23/06/2010
  17. Cristi C. 12/07/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.