Când spectatorul nu merită actorul

Miercurea trecută am mers la Clubul Ţăranului să-l văd şi să-l aud pe Răzvan Vasilescu în “Profu’”. Bănuiam cum va arăta spectacolul, bănuiam că va fi un recital sau un one-man show, cum vreţi să-i spuneţi. Eram bucuroasă că Teatrul Joint ne aduce într-un club un actor de forţa şi rafinamentul lui Răzvan Vasilescu, pe care l-am admirat ani întregi, în multe şi felurite roluri, mai ales la Teatrul Bulandra. Îl apreciez şi ca actor de film, dar preferatul meu rămâne Răzvan Vasilescu de pe scenă, preferinţă care va rămâne, cred, de neclintit, mai ales după ce l-am văzut în “Sfârşit de partidă”, de Beckett, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul Metropolis.

Aşadar, merg miercuri la Clubul Ţăranului. Începe spectacolul, cu întârzierea obişnuită în astfel de spaţii. Intră actorul, începe, cu firescul lui, să spună povestea, care musteşte de idei şi nuanţe. Spune el ce spune, preţ de vreo zece minute, cât să faci captatio benevolentiae şi să-ţi prinzi publicul, de altfel unul deosebit de civilizat în seara cu pricina, când din fericire spaţiul nu era insuportabil de aglomerat. Când iată că se iveşte cineva de la organizatori care vine şi-i plasează discret un microfon. Actorul ia microfonul, deşi nu e nevoie de aşa ceva, se aude foarte bine, în primul rând pentru că ştie să vorbească pe scenă, în al doilea rând fiindcă spaţiul nu e mare şi în al treilea rând pentru că spectatorii nu sunt nici foarte mulţi, nici zgomotoşi. Dar iată că se întâmplă ceva. O cucoană din spate strigă, cu voce spartă: “Vă rog s-o luaţi de la început, că noi, aici, în spate, n-am auzit nimic!” Actorul se opreşte, nedumerit şi aş spune că o clipă intimidat, vizibil stânjenit. “Poftiţi?” “Da, ziceam s-o luaţi de la capăt, că am venit la spectacol să auzim!” Tăcere. Fiind la nici doi metri de scenă, am crezut că actorul ori va pleca, ori va azvârli cu ceva. A ezitat. Apoi a spus: “Mi se pare unfair faţă de mine. Să întrebăm publicul. Merg mai departe sau o iau de la capăt?”. Majoritatea spectatorilor spun să meargă mai departe. Ceea ce şi face, după ce trage adânc aer în piept şi îşi revine.

Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată la un spectacol de teatru. Pe moment, mi s-a părut că nu e adevărat. Mi-a fost ruşine că un spectator se poate comporta astfel, ca un nuntaş la o nuntă dintr-un cort mare, unde li se strigă lăutarilor să mai “zică una” sau să o cânte iar “pe-aia cu Magdalena”… Iată, deci, una dintre feţele democraţiei, că doar nu s-or selecta la intrare spectatorii, în funcţie de educaţie… Iată, deci, una dintre feţele libertăţii de exprimare, în virtutea căreia un actor – şi ce actor, în cazul de faţă – e tratat de un pigmeu (îmi asum epitetul depreciativ) consumerist ca un lăutar, e întrerupt dintr-un act care prespune nu doar talent şi muncă, ci şi o concentrare care are nevoie de anumite condiţii, de minime condiţii. Iată, deci, consumistul sau consumeristul în acţiune: el vine la teatru să consume, teatrul este un produs pe care îl achiziţionează şi de la care are aşteptările lui.

Aşa se va fi întâmplat, oare, şi în Evul Mediu, când comedianţii ieşeau în pieţe, în faţa unei mulţimi gregare, ca un organism hidos, care “se râde”? În mileniul trei, organismul vrea tot “distracţie”. Pentru el, arta e distracţie şi viceversa.

În plimbările mele prin cluburile bucureştene în care se joacă teatru, am observat o contradicţie care s-a confirmat dacă nu de fiecare dată, cel puţin în repetate rânduri: artişti valoroşi sau cu potenţial recurg la acest tip de spaţiu de joc din varii motive şi de multe ori fac lucruri valoroase sau cel puţin interesante, experimente, încercări care cel puţin îţi dau de gândit. Însă de aproape tot atâtea ori calitatea spectacolului nu este direct proporţială cu pregătirea publicului în ale teatrului. Indicii în acest sens sunt destule. Mulţi actori, mai ales tineri, joacă în astfel de spaţii – atât de convenţionale în neconvenţionalul lor – pentru că n-au de ales. Mulţi dintre ei au trecut prin moment când au stat în faţa unui public care se comportă ca masa de nuntaşi dintr-un cort de ţară sau de mahala.

Dincolo de incidentul relatat, care mi-a lăsat un gust foarte amar, pot spune că “Profu’” este un recital actoricesc de nivel înalt. Un actor care stă singur pe scenă, sprijin de o măsuţă, şi spune o poveste despre noi şi zilele noastre, copiii noştri, şcoala noastră, indiferenţa şi violenţa noastră şi ţine fără suflare publicul mai mult de o oră. Mijloacele lui sunt mature, având rafinamentul care ia forma simplităţii.

Textul belgianului Jean-Pierre Dopagne pune în prim-plan omul vremurilor noastre, cu angoasele lui, inadaptatul care trăieşte în lumea literaturii şi care vrea să le deschidă elevilor porţile spre lumile din cărţi, lovindu-se de sufletele uscate dintr-un sfârşit de mileniu în care sensibilitatea omenească s-a modificat genetic. Răzvan Vasilescu face un remarcabil tur de forţă prin stările de suflet care străbat un personaj ce sfârşeşte prin a-şi ucide elevii care nu seamănă deloc cu ceea Profu’ îşi închipuie că e fiinţa umană.

Rememorând frânturi dintr-o viaţă de profesor în care “totul e mic”, protagonistul face un portret al omului şi al sfârşitului de veac, care agonizează între o normalitate absentă şi o existenţă devenită reality-show, între ironii ale sorţii… Povestea Profului este povestea tristă a omului recent, ca să citez un filosof contemporan de la noi, a neliniştilor şi a neputinţelor omului sub vremi. Răzvan Vasilescu o spune pe scenă, după ce a spus-o pe un audiobook produs de Humanitas, credibil şi angajant, uzând de armele discrete şi eficace ale actorului matur, în care arta şi ştiinţa se întâlnesc şi scot la suprafaţă adâncimi infinite.