Cum era de aşteptat de la un pezevenghi răutăcios ca mine, care crede în potenţitalul artistic al aberaţiei, ca să mă exprim eufemistic, cum nu-mi stă nici în fire, nici în obicei, mă opresc săptămâna asta, când începe să se mai dezgheţe atmosfera, asupra unei capodopere a genului. Am răscolit eu ce-am răscolit ediţiile online ale gazetele respectabile sau nu, m-am desfătat cu cugetări (cacofonia este menită creării unui efect stilistic, precizez, ca să nu cumva vă mângâiaţi propriul orgoliu cu falsa impresie c-aş fi „urechist”!) despre „Ivanov”, atât de „suprarealiste” (în sensul vulgar, nespecializat al cuvântului, dragii mei), că-ţi crapă obrazul de ruşine (a lor, se înţelege, şi prin extensie a tuturor), dar iată că am dat de un text pe care nu m-a lăsat creierul (nu sufletul) să-l las să zacă netrecut cu vederea. Pentru că merită.
Intitulat „Celula de bază” şi publicat săptămâna trecută în „România liberă” (http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/celula-de-baza-215507.html), textuleţul cu pricina nu ştiu pe ce poziţie a jucat în teren. Teamă mi-e că autorul e convins că el a scris o cronică de teatru. Deh, fiecare cu iluziile lui… „Celula de bază” este, cum spuneam, o capodoperă a gândirii sincopate, în care nimic nu se leagă cu nimic, nici o frază nu convieţuieşte armonios cu alta într-ale sensului şi nicidecum un paragraf cu altul. Oricât de ramolit aş fi eu – că-mi pun mereu şi problema asta sincer, nu retoric, retorica e doar pentru efect – zic că atâta sărăcie a cugetului rar mi-a fost dat să văd în secole. Şi nu mi-e de mine, ci de sărmanul cititor. Cum să-i ceri să priceapă ceva? Lucrurile stau după cum urmează:
1. Autorul ne informează că înainte de „Ivanov” a avut premiera „Îngropaţi-mă pe după plintă” la Teatrul Bulandra şi ne spune din prima că acesta ar fi un spectacol de neratat. Ce fel de spectacol şi de ce e de neratat nu ne mai zice. Trebuie să-l credem şi basta. Nu se coboară el la nivelul argumentelor.
2. Urmează brusc sau mai zis, pre limba mea, „out of the blue”, ce credeţi Domniile Voastre? Definiţia cuvântului „plintă”. De ce ne-o dă? Pentru că ştie autorul că mulţi care vin la spectacol nu ştiu ce înseamnă şi vrea să-i ajute. Rezon? Rezon, coane Fănică, mai încape vorbă. Junele combate bine. Dacă n-aţi fi ştiu ce e aia o plintă, dvs. cum aţi fi elucidat misterul? Aşteptând o cronică la un spectacol al cărui titlu conţine cuvântul, într-un cotidian, nu? Altfel, cum aţi fi putut afla? Staţi, că nu e tot pentru moment! Care este sursa definiţiei pe care o citează autorul? www.dexonline.ro. Bine, naţiune, halal să-ţi fie! Sursă serioasă, demnă de a fi citată.
3. După paragraful cu definiţia „plintei”, textu-i ca şi încheiat. Punct ţintit, punct lovit. Auctorele lasă se se înţeleagă că a văzut spectacolul, dar nu pricepe de ce Saşa (nu se coboară să dea numele personajului, că nu importă) ar vrea să fie îngropat pe după plintă. Dar nu-i bai, ne sfătuieşte să nu ne batem capul, că Saşa e un băieţel de nouă ani! Aşa logică, mai rar, trebuie să recunosc.
4. Lovitura finală în paragraful final, că până aici totul, dar absolut totul e clar despre spectacol. Aflăm că montarea are la origine un roman, ceea ce aflasem şi în primul paragraf, dar nu-i nimic rău, pentru că repetitio mater studiorum. După care aflăm că autorul articolului „a auzit” că romanul cu pricina şi ecranizarea lui „sunt foarte dure”. Ah, păi zi-i aşa, pişicherule, să se facă lumină în jurul cazului. Acum e şi mai clar totul. Ni s-au deschis ochii, ce mai încolo-ncoace. E pur Caragiale aici, autorul scrie cum citesc Nae Ipingescu şi Jupân Dumitrache gazeta („Vocea patriotului naţionale” sau orice alta). Şi are şi deontologie la purtător, dacă citează „sursa”. Rigoare, domnii mei, rigoare. Cum care sursă? Sursa este „am auzit”. Da, aşa scrie în această pagină dintr-un cotidian naţional. Autorul mărturiseşte că „a auzit”. Foarte bine, treaba merge ca unsă. Dacă a auzit omu’ şi nu se sfieşte s-o spună, ce mai tura-vura?
Cât despre ce legătură are „duritatea” romanului şi a filmului cu spectacolul de la Teatrul Bulandra, recunosc, n-aş putea să vă spun, că mi-a scăpat.
5. Şi acum, dragii mei răbdători, dă Domnul câteva rânduri despre spectacolul în chestie. Iată-le. Citez: „În spectacolul de la Bulandra, Kordonsky preferă o adaptare, să-i zicem, poetică. Blestemele bunicii şi lupta dintre aceasta şi fiica sa pentru custodia copilului capătă o aură de melancolie în mintea adultului care rememorează perioada în care mama sa era numită „ciuma”. În „Îngropaţi-mă pe după plintă” ura se confundă cu dragostea, blestemele cu alinturile, iar figura mamei reprezintă în ochii copilului şi fericirea intangibilă, dar şi răul suprem. Copilul devine obiectul războiului dintre mamă şi bunică, într-un context în care „celula de bază a societăţii” nu este deloc cel mai potrivit loc pentru un copil. Bulandra, însă, e locul perfect pentru a petrece peste trei ore şi jumătate la un spectacol emoţionant.” Dacă facem legătura cu titlul, “vine de se leagă”, nu? E clar ca bună ziua, dar e scris adânc! Atât de adânc, că mă întreb, cu un ochi râzând şi cu altul plângând, ca bufonul, de ce trebuie noi, bieţi oameni, s-avem o soartă atât de crudă. E drept să suportăm aşa ceva?
Print