Carmen Stanciu: „Ca un cântec de sirenă…”

Carmen Stanciu este teatrolog şi vicepreşedinte al secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de TeatruO mărturisire: Nu se simte acasă în lumea lui Cehov…

Cât de importantă a fost întâlnirea cu Cehov (cu scriitura lui, cu montările după textele lui) în viaţa dvs şi în viaţa dvs de critic de teatru?

Sincer, e o întrebare la care nu pot răspunde inteligent. Nu pentru că nu aş şti ce, ci pentru orice ar fi prea convenţional Cehov e mare! Foarte mare! Important! Şi fără să analizezi în detaliu opera să simţi acest lucru – instinctiv. E aşa de mare şi de important că poţi trece pe lângă el, fără să îl sesizezi. Adică să ratezi întâlnirea. Să încerc, totuşi.

Ca teatrolog, Cehov mi s-a părut întotdeauna extrem de enigmatic. Poate că, după Shakespeare, e singurul al cărui univers atrage creatorii şi spectatorii, deopotrivă, ca un cântec de sirenă şi, după ce îi prinde în mreje, li se refuză. Oricâte văluri ai ridica, dai de încă unul, şi încă unul, misterul rezistă… Aproape toate montările pieselor sale par îmbibate de o tristeţe nesfârşită, fiecare personaj galopează frenetic, într-o lumină crepusculară, spre un orizont care se refuză mereu, iar şi iar (Moscova, fericirea, iubirea, Moscova, fericirea, iubirea…). Şi te trezeşti, la final, cu mâinile goale. Cum poate să îţi placă aşa ceva?!

Ca fiinţă, nu mă simt acasă în lumea lui Cehov!

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

Rămâne contemporan cu noi câtă vreme putem noi să îi fim contemporani! Câtă vreme ne păstrăm capacitatea de a fi vii, rămânem în dialog cu el. Când vom începe să ne jucăm de-a emoţiile, să ne mimăm propria existenţă, Cehov ne va părăsi.

Cum se montează Cehov pe scenele din România? Şi cum se montează în străinătate?

La noi… În 95 % din cazuri (vorbesc de spectacologia ultimilor 25 de ani, pentru că e cea trăită pe viu) în „dulcele stil stanislavskian”. Restul de 5% sunt „manifeste protestatare” care clamează necesitatea de a-l „recupera” pe Cehov. De parcă el ar fi bolnavul… Paradoxal, asta nu înseamnă că ne dorim mai puţin să vedem piesele lui prinzând viaţă sau că actorii sunt mai puţin dornici să joace personajele sale. Am constatat însă că încet, încet, i s-a pus parcă o etichetă cu „rezervat seniorilor”; căci prea puţini regizori din generaţia tânără sunt tentaţi să dezlege ghicitoarea acestui „sphinx” (aşa mi-l imaginez mereu pe Cehov: întrebându-i, cu un zâmbet aproape pervers, pe cei care se-ncumetă să se apropie de el „De ce mi-am numit piesele comedii?”).

La ei… Nu am văzut atâtea spectacole încât să îmi permit o opinie.

Povestiţi-mi despre o montare pe care aţi simţit-o ca pe o întâlnire importantă.

Unchiul Vania în regia belgianului Luk Perceval. A fost ceva fascinant şi oribil, totodată. Parcă aş fi fost obligată să asist la vivisecţia propriei familii.

În primul rând, textul: proaspăt, viu, scurtcircuitat de replici la limita urii şi a vulgarităţii. Aşa cum vorbesc chirurgii atunci când pacientul de pe masa de operaţie e în stare critică şi nu au timp de metafore şi eufemisme. Apoi spaţiul: o podea de lemn, ondulată ca valurile unei mări îngheţate, pe care era imposibil să îţi păstrezi echilibrul, te comporţi normal. În fundal, opt scaune. Şi, în cele din urmă, patru femei şi patru bărbaţi – numele lor nu aveau nici o relevanţă, erau acolo pentru ceea ce simţeau! Biete exemplare umane condamnate să accepte ridicolul propriilor existenţe, al propriilor vise, al propriei laşităţi. Fiinţe cărora li se dădea şansa de a alege: şchiopătau caraghios întreaga existenţă sau dansau. Fiindcă ăsta era pretextul întâlnirilor dintre personaje: să formeze, pentru scurt timp (dar ce, viaţa durează o veşnicie?!) cupluri – jinduind la perechea altuia, visând la braţele altcuiva… Până când cei mai curajoşi evadau, alegând riscul de a rata fericirea decât a accepta, cu bună ştiinţă, confortul compromisului, nefericirea. Şi m-am trezit râzând. Absolutul Cehov.

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov ce l-ai întreba?

„Vă place Chaplin?!”

V-aţi dorit vreodată să bei un ceai şi să stai la poveşti cu unul dintre personajele lui Cehov…

Niciodată! Şi dacă ar încerca să se apropie de mine aş fugi cât mai repede şi cât mai departe – fără să privesc înapoi. Mi-ar fi teamă să nu mă contamineze cu ghinionul lor.

Print

Un Comentariu

  1. Mădălina 08/02/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.