“Cascada Niagara a teatrului nostru” sau excesul de ditirambi

Bună să vă fie inima măcar vouă, dragi cititori, dacă eu par (deşi nu sunt) o cauză pierdută în acest sens! Sărmanul craniu vă salută încă o dată, în toiul iernii, de la gura unei sobe imaginare, numai bună de aprins închipuirea. Capitol la care nu stau rău, dacă am supravieţuit, la limita dintre viaţa muritoare şi eternitate, atât amar de vreme. Născut, nu făcut să dea cu tifla, să veselească spiritele mai luminoase, căci cu cele mohorâte uneori nu merge nimic, decrepitul Yorick găseşte mai mereu prilej de înviorare.

Gazetele îl ajută, n-am ce zice. Ce-i al lor e al lor. Gazetele neaoşe sunt izvor nesecat şi creează dependenţă sau adicţie, cum se zice acum, într-o nouă epocă barbară în spirit şi-n literă. Ziarele continuă să fie un rod fascinant al modernităţii şi o componentă de seamă a unei societăţi normale. Dar cum a voastră este departe de a fi una normală, aproape totul e pe dos sau cel puţin câş.

Câş sunt acuum şi elogiile scrise cu cerneală tipografică. Şi condeiele şi-au ieşit din matcă şi revarsă – din ce în ce mai rar, e drept – osanale ce daunează grav sărmanului inocent pe care-l preamăresc, adesea pe bună dreptate. De ce spun eu una ca asta, bâjbâind pe tărâmul mişcător al abstracţiunilor şi al generalităţilor? Pentru că am aflat despre o actriţă pe cinste, pe numele ei Mariana Mihuţ, că este mai dihai decât un tsunami, ba mai mult, „Cascada Niagara a teatrului nostru”.

Unde au dat ochii mei peste asemenea năzdrăvănii artistice? Într-o gazetă care a trăit şi vremuri când era „Biblia” românului serios, o gazetă pe numele ei „România liberă”. Citit-am în ea un panegiric care m-a veselit pe cinste, sub titlul catchy „Mariana Mihuţ, o mamă sado-maso” (http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/mariana-mihut-o-mama-sado-maso-214262.html). Un comentariu care începe cuminte şi civilizat, dar sfârşeşte grosolan, ca multe spectacole din teatrele dâmboviţene. Dar vă dezamăgesc, fiindcă n-am de gând să caut nod în papură – să spui eu ce necinstită e ironia dispreţuitoare a autoarei la adresa aşteptărilor publicului (despre care se-nţelege c-ar fi o apă şi-un pământ) etc. Nu. Am ales acest articol pentru că el vădeşte adevărul sau mai bine zis îndreptăţirea unei opiniuni care mă bântuie, din păcate, de ceva vreme, anume că arta portretului şi a elogiului este pe cale de dispariţie, cu alte cuvinte că postmodernii care sunteţi nu mai ştiu să laude – verbal sau în scris. Iată o pierdere emblematică  pentru epoca voastră.

Veche artă a ditirambilor, cu care ne-au desfătat secole de-a rândul strălucite minţi din Occident, artă în fertilă complementaritate cu cea a criticii şi a subgenului pamfletar. Iat-o apusă, în era unor practicanţi care nici măcar epigoni nu pot fi.

În comentariu său, autoarea îi acordă o atenţie bine meritată actriţei Mariana Mihuţ, a cărei admiratoare este, ca mulţi dintre noi. Numai că de la opinie până la concretizarea/argumentarea ei te mănâncă nu sfinţii, ci drăcuşorii preţiozităţii. Este aceeaşi preţiozitate care i-a desfătat pe cinste pe Molière şi mai apoi pe Caragiale, mai ales când l-a plăsmuit pe Rică Venturiano. Când, încercând un succint elogiu, o descrii pe Mariana Mihuţ cu ditirambi de genul „mai devastatoare decât un tsunami”, „nepământean de bună” sau „o adevărată cascadă Niagara a teatrului nostru”, devii, din inocenţă, un Rică Venturiano, iar obiectul admiraţiei se preschimbă, fără vină, în victimă a admiraţiei care, ca uraganul, vine şi calcă totul în picioare. Mă rog, după părerea mea de cap sec. Excesul de ditirambi dăunează grav nu numai destinatarului ditirambilor, ci şi credibilităţii autorului. Nu spun că e firesc să fie aşa. Nici gând. Dar aşa e mintea omenească, mai ales în contemporaneitatea voastră bolnavă de suspiciune, şi aşa alunecă ea în bănuială. Autoarea articolului laudă oarecum convingător (sau poate numai pentru cei care au văzut spectacolul?), dar fără măsură. Apelând la comparaţia hiperbolizantă (sîc – să vedeţi că snunt chiar aşa ramolit!), poate crea efectul advers, adică poate minimaliza obiectul comparaţiei printr-o involuntară ridiculizare. Habar n-are zevzecul de mine dacă e o chestiune de concepţie sau de limbaj, însă pomelnicul pare descris din „Academia Caţavencu” din vremurile ei bune. Dar asta cred şi pace.

Print

2 Comentarii

  1. magda 01/02/2011
  2. Bogdan Cristescu 01/02/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.