Cât durează să înşiri mărgărite la Teatrul Naţional? Mult, foarte mult

Teatrul Naţional I.L. Caragiale Bucureşti, 18 aprilie 2015. Cupe de şampanie, covor roşu, black tie, rochii lungi, papioane şi atmosferă de gală. Foaierul scânteiază mai luminos ca niciodată, Sala Mare, îmbrăcată în catifea bordeaux, împrejmuită de loji încăpătoare pe trei niveluri, copleşeşte prin eleganţă. Emoţia redeschiderii primei scene a ţării pluteşte în aer, iar zâmbetele binevoitoare ale invitaţilor completează această seară care va rămâne în istorie. După două speech-uri scurte, reţinem cuvinte cheie precum „edificiu”, „templu”, „criză economică” şi un citat aproximativ din „Furtuna” lui Shakespeare. Să înceapă spectacolul – „Înşir’te mărgărite” după Victor Eftimiu în regia lui Dan Puric.

Conform zicalei „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i…Puric”, desfăşurarea masivă de forţe artistice, materiale, fizice, creatoare şi multilateral talentate, este pe cât de grandioasă, pe atât de mioritico-danubiano-pontică: idealuri mari, putinţe modeste, dar cu pretenţii. Maratonul de aproape patru ore fără câteva minute reuneşte multă suflare conştiincioasă şi entuziastă şi costume cât toate producţiile unui teatru, altfel decât Naţional, la un loc. Showul ce se vrea a fi seamănă izbitor, cel puţin în prima parte, cu un spectacol de revistă la scară mare. Adaptarea după feeria lui Victor Eftimiu începe cu o perindare de momente de dans cu pretins umor. Execuţie frumoasă, costume idem. Sens, în schimb, îndoielnic. Ruşii care vor să ne fractureze solul în cautarea gazelor de şist sunt apostrofaţi, maghiarii se spânzură de necaz, cadânele se unduiesc, America e „Ţara bună”, francezii dansează eternul can-can, iar spaniolii sunt desprinşi din telenovele. Cam acesta ar fi rezumatul mesajelor epiteliale transmise în prima oră de spectacol. Povestea nici măcar nu a apucat să înceapă, iar preludiul dansant este o copertă pre(a)lungă.

După multe fuste fluturate şi energie consumată, mărgăritele încep să se înşire; monoton, cu pauze dramatice şi replici rostite cu simţ de răspundere, ca pe scena mare. Firul epic a avut serios de suferit în favoarea spectaculozităţii. Cu greu se mai disting relaţiile şi intenţiile personajelor. La final un lucru e cert: Binele învinge Răul. Ca în orice basm. Dar de ce e Răul-rău şi Binele-bine, asta e mai greu de desluşit. Că Sorina, fata lui Alb Împărat, fuge de acasă, asta e clar. Dar de cine fuge şi către cine… Se lasă cucerită de Zmeul Zmeilor sau se teme de el? Făt-Frumos pe cine iubeşte? Buzdugan e băiat bun sau nu? Vrăjitoarea e de vină pentru toate? Ce rol joacă Floarea Soarelui în destinele protagoniştilor? Dar ce contează toate amănuntele astea? Important e că la final se încing flăcăii la joc şi toată lumea e fericită. Dacă locul acţiunii pare a fi iubita noastră patrie, la modul ideatic, acel ab illo tempore, care a terorizat elevii sârguincioşi în preajma tezelor şi examenelor prin omniprezenţa în memoratoare şi comentarii învăţate pe de rost, este trădat de folosirea smartphone-ului de către Făt-Frumos însuşi, care nu se poate abţine de la câteva selfie-uri nevinovate. Aşadar, basmul nu mai e basm, ci SF.

Un rol important îl joacă şi proiecţiile. Cum scena e mai mult goală pentru a lăsa loc de desfăşurare celor patruzeci şi şase de dansatori, Artişti ai Companiei Passe Partout, fundalul pe care sunt proiectate animaţiile întregeşte fiecare tablou vivant. De cele mai multe ori, datorită bogăţiei artistice, nu reţii neapărat imaginile proiectate într-un spectacol. De această dată, distonanţa dintre greutatea metafizică a mesajului ce se doreşte transmis prin personaje-arhetip şi motive mitice şi animaţia – când puerilă, când kitschoasă de-a binelea – este atât de mare, încât retina rămâne marcată. Răpirea din serai, bunăoară – de neuitat. Sau Fata de împărat încadrată de o ramă din petale de trandafiri roşii, peste care plouă cu… petale de trandafiri roşii – un posibil memento American beauty. Sau icoana Mânuitorului cu ochii orbiţi şi obrazul zgâriat în urma blestemului Vrăjitoarei – cum altfel să redai Răul în forma sa pură decât prin mutilarea simbolică a credinţei? Şi ar mai fi un detaliu: stolurile de cocori, rândunele, pescăruşi… o întreagă pleiadă ornitologică ce străbate zările viu colorate -, un răsărit de soare pe mare, o câmpie ireal de verde, un cer mai albastru decât ochii oricărei iubite.

În toată această zbatere vizual-cinetică, actorii sunt prea puţin importanţi. Asta nu înseamnă că reuşitele lor artistice salvează cu ceva plictisul general. Toată lumea vorbeşte tare şi clar, fiecare după capacitatea proprie. Nu e loc de prea multe nuanţe în interpretare. Indicaţia pare a fi unanimă: „Spune textul cât să se înţeleagă şi în ultimul rând de la balcon, cu stare şi asumare”. Dacă mai e loc şi de ceva simţire – bine. Dacă nu, urmează oricum un dans frumos. Există, e adevărat, şi două momente de artă în cel mai deplin sens al cuvântului. Zece minute care merită aplaudate la scenă deschisă – reuşite artistice de sine stătătoare: momentul de step şi dansul cu săbii. O bucurie scurtă, într-o dezamăgire lungă de patru ore.

„Înşir’te mărgărite” a pus în evidenţă confortul scaunelor de la Sala Mare a Teatrului Naţional. După experienţa unei şederi atât de lungi pentru a viziona un spectacol obositor, pot spune că scaunele sunt de calitate. Şi tot cu acest prilej am sesizat o mică problemă a uneia dintre uşile de acces – fiind utilizată în repetate rânduri de spectatorii care părăseau temporar sau definitiv sala, scârţâitul său sonor şi-a făcut simţită prezenţa precum vocea sufleurului. Altfel, admirabilă sală! Şi, poate, spectacolul nu ar fi părut la fel de lung, dacă timpul petrecut la unica garderobă, unde două doamne cât se poate de binevoitoare şi energice încercau să îmbrace cei opt sute de spectatori, ar fi fost mai scurt.

Teatrul Naţional are o sală feerică. Pe scenă, însă, feeria s-a pierdut undeva între intenţii, pretenţii şi românism altoit cu Gazprom şi Cotton Eye Joe.

Teatrul Național I.L. Caragiale din București, Sala Mare

„Înșir-te mărgărite!”, de Victor Eftimiu

Regia: Dan Puric

Scenografia și costumele: Doina Levintza

Distribuția: Dan Puric, Constantin Dinulescu, Maria Dinulescu/Beatrice Rubică, Lari Giorgescu/Ștefan Ruxanda, Silviu Biriş/Gavril Pătru, Irina Cojar, Carmen Ionescu, Ovidiu Cuncea, Alexandru Hasnaş, Axel Moustache, Eduard Adam, Oana Vânătoru, Afrodita Androne, Iuliana Moise, Tatiana Constantin, Erika Băieşu, Violeta Huluba, Florin Roșu, Silviu Oltean

Foto: Florin Ghioca