Cătălina Buzoianu: „Cehov a presimţit toate atrocităţile”

De decenii întregi regizează spectacole din zone spirituale diferite. Are la degetul mic nu numai dramaturgia din cam toate epocile, ci şi literatura de aiurea, din care a dramatizat enorm şi a construit spectacole încântătoare.

Cum ar fi putut lipsi Cehov din palmaresul Cătălinei Buzoianu? Pentru cine a văzut cel puţin „Pescăruşul” de la Teatrul Mic, cu Valeria Seciu, Gheorghe Visu, Irina Movilă, Cristi Iacob şi Ana Ioana Macaria, acum mai bine de zece ani, rândurile de mai jos pot fi o desluşire.

Ce a însemnat în viaţa dvs. artistică şi personală întâlnirea cu Cehov?

A avut loc cu mult înainte să fac spectacole după piesele lui. Multă vreme am citit şi am gândit toată literatura lui, dar în special piesele. Unii ar putea spune că eram înclinată către spiritul ăsta considerat romantic, pe care eu nu-l văd deloc romantic.

Primul spectacol pe care l-am făcut a fost „Pescăruşul”. Atunci şi aici a fost un boom. Dar multă lume s-a crispat şi l-a contestat. Însă eu cred că a fost un spectacol foarte bun, în primul rând pentru că era foarte adevărat şi foarte bine jucat. Am avut norocul să am actori foarte buni, cum a avut şi Andrei Şerban acum la Teatrul Maghiar din Cluj (în spectacolul „Unchiul Vania” – n. red.), într-un spectacol extraordinar, foarte bine susţinut de trupă.

Am mai făcut un spectacol cu „Trei surori” la Budapesta, foarte revoluţionar, extrem de neaşteptat, care a stârnit tot felul de reacţii controversate. Printre altele, eu luasem replica aceea „Să muncim, să muncim, să muncim” şi arătasem ce urma prin imagini paralele cu acţiunea: armata rusă, care mergea la graniţă cu Polonia,  ca s-o ocupe, surorile, care erau într-un lagăr (unde puteau ajunge, ca fiice de general, dacă nu într-un lagăr de concentrare?), în costume vărgate, în care toţi erau ca-n mitul lui Sisif, personaje care munceau ca în inscripţia furată de curând de la Auschwitz. Deşi în viaţa spectacolului surorile erau pline de graţie – mutasem puţin epoca, în apropierea Revoluţiei. Dar ceea ce urma să se întâmple era foarte clar. Şi Tuzenbah (că era baron), şi toţi erau în acelaşi malaxor. Ar fi fost un grup social măturat de pe scena istoriei. A fost un element mai puţin „înghiţit”. Au  fost păreri foarte diferite.

De ce a fost contestat „Pescăruşul”?

Nu ştiu dacă a fost contestat. Atunci n-a fost, a avut un foarte mare succes. A primit nu ştiu câte premii. În fine, n-are importanţă. Dar mai târziu, atunci când totul se distruge, a fost contestat.

Mai multe spectacole ale mele au fost elogiate în ditirambi, iar apoi negate în totalitate. Nu ştiu de ce. Aşa se întâmplă în viaţă. Vin alte generaţii, cu propriile lor viziuni asupra unui text, şi le neagă şi le aruncă la coş pe cele anterioare. Şi eu o arunc la coş pe cea de dinaintea mea, nu? De obicei, se monta Cehov într-un dulce stil aromitor.

Cât şi cum este Cehov contemporanul nostru? Cât de departe poate merge libertatea unui regizor de a adapta Cehov?

Cehov este cel mai contemporan autor pentru că ce-a scris el e foarte adevărat. A surprins toată busculada de la începutul secolului trecut şi cred că fiecare generaţie îşi găseşte în textele lui personaje puternice, conflicte violente sau o lume care trebuie distrusă.

Spectacolul meu de licenţă a fost „Pescăruşul”, la Iaşi. Era un spectacol atât de romantic! Toată lumea îmi spunea „Vai, cât de frumos e!” Dar eu cred că avea foarte multe clişee, deşi decorul era foarte bun, însă unul mult mai romantic decât cel din spectacolul de la Teatrul Mic, plus actori tineri foarte buni. E un spectacol pe care aproape l-am uitat. Nu mai ţin minte decât imagini.

„Pescăruşul” de la Teatrul Mic a fost un spectacol polemic în raport cu cel de licenţă. Era plin de viaţă, hămesit de viaţă, cu personaje crude, aproape asasine.

Iar „Trei surori” era şi mai radical, mult mai radical, chiar dacă avea toată partea romantică a lui Cehov. Femeile ca nişte zâne, ca nişte îngeri, dar care erau şi ele soldăţoi, de fapt… Apoi a fost ideea despre muncă, la care am ţinut foarte mult, pentru că am demonstrat – am vrut să demonstrez – ce-a văzut Cehov la începutul secolului şi ce va ajunge secolul: fie în lagărele de concentrare nazistă, fie în Gulag. Acolo lumea era obişnuită cu spectacolele mele „frumoase” (am avut mare succes şi cu „Şase personaje în căutarea unui autor”, pe care l-am făcut acolo înainte), iar eu am venit cu un spectacol radical, violent…

Eu n-am văzut „Trei surori”, spectacolul lui Tompa Gabor. Dar am văzut „Unchiul Vania” montat de Andrei Şerban, care mi-a plăcut foarte mult şi i-am şi spus că este cel mai bun spectacol al lui din ultimii mulţi ani, şi pentru că trupa e foarte bine sudată şi actorii sunt foarte buni, dar şi pentru că el a făcut schimbarea de spaţii. L-am văzut şi la Bucureşti, şi la Cluj.  Este foarte impresionant spectacolul, te obligă să urmezi nişte trasee. Am văzut multe spectacole bune după Cehov cât timp am fost profesoară la UNATC, adică peste 30 de ani. Am văzut spectacole excepţionale ale studenţilor.

Se pare că fiecare generaţie îl trăieşte pe Cehov cu el însuşi. Îl ia ca martor, ca pe o rudă, ca pe un prieten.

Spunea Cehov că viaţa nu trebuie arătată aşa cum e, ci aşa cum o vezi în vis… Cum se potriveşte o asemenea viziune cu teatrul de azi?

El chiar credea asta şi e frumos că, la timpul lui, asta punea pe scenă. Un text care rămâne peren are dreptul să fie văzut de fiecare generaţie şi mai ales în perioadele lungi de timp se schimbă complet optica. Iar Cehov  a trăit la începutul unei veac teribil, când au fost cele mai mari ticăloşii, războaie şi crime ale istoriei. El a presimţit, cel puţin în piese, toate atrocităţile. Sigur că un tânăr care-l montează azi pe Cehov poate să mă contrazică.

Dacă l-aţi putea întâlni pe Anton Pavlovici, ce v-ar plăcea să-l întrebaţi?

Mie mi-au plăcut întrebările din viaţa lui. Întrebarea pe care i-a pus-o Olga Knipper: „Antoşa, ce e viaţa?” Şi el a răspuns: „Viaţa e un morcov”. Asta mi-am amintit pe vapor, unde totul era aşa de romantic… La bucătărie se curăţau zarzavaturi pentru supă. Şi morcovii mă făceau să mă gândesc la Cehov mereu! Stăteam pe fotoliul de plastic lângă bucătărie şi auzeam cuţitul pe tocător şi mi se părea că asta este, de fapt, lumea pe care el ne-o deschide: noul secol.