Ce face teatrul de Crăciun?

În ţările europene care nu-şi dispreţuiesc tradiţiile, pe care le-au integrat în cultura prezentului, teatrul face destul de mult pentru iubitorii lui de Crăciun.

Spectacolele şi obiceiuri în sine teatrale, care păstrează ceva din aerul ritualic originar, colinde şi jocuri ies din dulapurile familiilor şi ale comunităţilor la momentul potrivit, în general în jurul nopţii în care vine Moş Nicolae, şi intră la loc abia după anul Nou, cam pe 6 ianuarie, după ce-l sărbătoresc pe Sfântul Ioan. În Italia, Crăciunul continuă să fie un fel de spectacol, care-şi păstrează vag dimensiunea religioasă.

Teatrul de stradă şi teatrul religios supravieţuiesc şi în mileniul trei, aşa că cine ajunge în orice metropolă, orăşel, sătuc sau staţiune din ţara commediei dell’arte în vremea sărbătorilor de iarnă are toate şansele să vadă Naşterea lui Iisus Hristos jucată în piaţa mare, Închinarea Magilor reprezentată colorat şi poate uşor pompos în bazilici şi catedrale, Uciderea Pruncilor reconstituită de actori amatori în muzee şi reşedinţe private. Sunt doar câteva dintre episoadele biblice pe care Europa continuă să la privească de sărbători, alături de parade de stradă, cu puternice nuanţe regionale, de mici sau mari spectacole de pantomimă, găzduite de spaţii neconvenţionale, dar şi de teatru, şi multe producţii pentru copii, care se întorc la marile poveşti şi basme.

În Arhipelagul britanic, teatrul ocazional care să însufleţească întâmplări şi personaje biblice există din belşug. Spre deosebire de ce se întâmplă în România, teatrele din Anglia freamătă de sărbători şi mulţi dintre artişti nu se duc acasă să petreacă în familie sau în sejururi în ţările calde, ci rămân să joace, fie că este vorba despre capitală şi despre marile oraşe, fi că vorbim despre orăşelele oarecare din provincia anonimă. Un tur al presei britanice de săptămâna trecută a scos la iveală întoarcerea la moralităţile şi miracolele Evului Mediu. La Londra şi la Bristol, pantomima e regină până după Anul Nou. Scrooge, taciturnul şi hapsânul din „Colind de Crăciun”, de Charles Dickens, carte care face deliciul copiilor din lumea întreagă, este întruchipat iar şi iar, în scenete înjghebate pentru serbarea de la şcoală, sau pe multe scene private din Anglia, care-şi aşteaptă spectatorii în ultimele zile ale anului, uneori şi cu spectacole de circumstanţă, câteodată chiar festive, montate special pentru Crăciun şi sărbătorile de iarnă.

Ce se întâmplă în România în aceste zile ştim cu toţii. Oamenii aleargă după cât mai multă carne proaspătă de porc, la un preţ cât mai mic, şi asudă din greu la cantităţi absurde de cârnaţi, caltaboş, lebăr şi alte preparate de Crăciun. Nici gând să facă altceva pentru ei în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou. Sau poate… merg la mall, cu banii primiţi de la Moş Crăciun şi purtând hainele de el aduse, ca să le arate. Merg la un fastfood şi apoi la un film 3D, la care biletul costă cât o carte sau chiar două.  Şi dau năvală în supermarketuri de a doua zi de Crăciun, speriaţi că s-a subţiat rezerva de Coca-Cola din casă, cea achiziţionată cu câteva zile înainte de sărbătoare, după stat la cozi monstruoase. Colindătorilor urbani sau rurali care încă se încumetă la acest gest anacronic le deschid rar uşa, fiindcă le e ruşine să le dea bani puţini, iar mai mulţi nu au. Mere şi covrigi nu mai dau, că se fac de ruşine, iar colindătorii poate se uită îmbufnaţi…

Teatrele îşi închid porţile cam cu câteva zile înainte de Crăciun şi le deschid iar cam pe 5-6 ianuarie. La Bucureşti, spectacolele speciale pentru copii le numeri pe degetele de la o mână, în celelalte oraşe nici vorbă de aşa ceva, iar la sat copiii, în vacanţă fiind, aşteaptă cu nerăbdare să se uite mai mult la televizor şi să primească acordul părinţilor să se joace mai mult la calculator. Cu săniuţa se dau doar din când în când, în parc sau la ţară, pe uliţă, la schi e scump să te duci… Nu ştiu cum e cu Naşterea lui Hristos, căci multora nu le-a povestit nimeni. N-au idee despre darurile aduse Pruncului de Cei Trei Magi, dar aşteaptă darurile de la Moşul şi bradul, pe care mulţi părinţi îl preferă artificial, „că e mai practic” şi mai ieftin („dai banii o dată şi-l ai mai mulţi ani”).

O abordare a sărbătorii care se perpetuează de ceva ani (nu spun decenii, pentru că România comunistă e, desigur, un cadru cu specificul lui) şi care te face să te întrebi, pentru a mia oară: Oare copiii şi oamenii în general nu vin la teatru de sărbători pentru că nu sunt spectacole sau nu sunt spectacole pentru că teatrele ştiu că oamenii nu vin la teatru de sărbători?

Print

Un Comentariu

  1. Dana Voicu 21/12/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.