Ce îl învaţă Zaharia Trahanache pe fiul său la Teatrul Dramaturgilor Români

Undeva pe Calea Griviţei, la numărul 64-66 mai precis, există Teatrul Dramaturgilor Români. Oricât de lung şi explicit şi cam fără de insiraţie s-ar numi el, acest teatru are o sală elegantă, cu locuri atât cât trebuie, un foaier primitor şi tot confortul. În plus, pare unul dintre puţinele teatre cu o misiune clară, un scop declarat exact şi o strategie bine definită – montarea în exclusivitate a pieselor din dramaturgia autohtonă. Dar, indiferent de cât de patrioţi suntem, de cât de mândri, noi ca popor, trebuie să recunoaştem, dacă avem puţin simţ critic şi putere de obiectivare, că dramaturgia română nu este tocmai o lumină orbitoare. În afară de câteva vârfuri, nu abundă în capodopere. Mai mult; dramaturgia contemporană este încă şi mai deficitară la capitolul ăsta. Aşadar, idealul acestui teatru este unul ambiţios. Poate, cu răbdare, cine-ştie, se vor găsi artişti inspiraţi care să mă contrazică pe viitor cu piesele lor. Deocamdată rar, mult prea rar, excepţiile confirmă regula.

În acelaşi tipic se încadrează şi piesa „Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său” de Marilena Dumitrescu montată de Ingrid Bonţa la Teatrul Dramaturgilor Români. Titlul la fel de lung şi explicit precum cel al teatrului, care face parcă şugubăţ cu ochiul a inside-joke despre Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie şi închide ochii la mica cacofonie (pun intended) „che-că”, este la fel de anost ca spectacolul însuşi. Scrisă cu adâncă reverenţă în faţa unicului şi irepetabilului Caragiale, cu largă inspiraţie din opera genialului nostru dramaturg, piesa preia personajele Scrisorii pierdute şi le prevede viitorul de peste zece ani, când moare Trahanache, iar Caţavencu – cel ajuns prefect acum – Tipătescu şi Farfuridi se luptă pentru preşedinţia partidului. Apare de la Paris şi Zăhărel, fiul răposatului, botezat, nu-i aşa diminutivând prenumele tatălui (cum altfel) grabnic pierzător la poker, dar cu gust pentru plăcerile vieţii, antrenat temeinic în Oraşul Luminilor. Zoe rămâne la fel de bărbată şi de interesată de poziţia socială şi avere şi stă pe gânduri pe cine să ia de bărbat în funcţie de reuşita în politică. Iar când toate par să îl avantajeze ca şi în urmă cu zece ani pe domnul Caţavencu, apare, nu-i aşa, cine s-ar fi putut aştepta, acelaşi Agamiţă Dandanache care devine de această dată Preşedinte şi implicit soţ al duduii Zoe. Pam-pam.

Acest sequel omagial este ca orice continuare mai slab, cu mult mai slab, decât originalul. Cu atât mai mult cu cât nu mai am nicio surpriză, totul e cum nu se poate mai previzibil, replicile şi ticurile verbale inventate de Caragiale sunt folosite ca nuca în perete pentru că nu se poate să nu amintim, iarăşi făcând cu ochiul, de „puţintică răbdare” şi steagurile lui Ghiţă şi „renumeraţie” şi trădarea de care să ştim şi noi şi tot aşa, aceleaşi vorbe puse în gura aceloraşi personaje, dar fără ca efectul comic să mai aibă aceeaşi vigoare. Pastişarea nu a mers niciodată prea departe şi nici de data asta nu pare să ia cine-ştie ce avans. Cu atât mai mult cu cât spectacolul în sine arată cum nu se poate mai prăfuit, mai datat şi mai obosit. Un decor în care casa e casă şi masa masă, cu panouri pictate şi mucavale, naturalist-kitschos fără intenţii estetice în acest sens, ci doar funcţional-descriptive, costume de epocă şi light-design în care singura manevră este heblul între acte. Înţeleg că acţiunea se petrece undeva în 1893, dar asta nu înseamnă că şi mijloacele scenice de a reda acea atmosferă trebuie să fie fix aceleaşi ca la sfârşit de secol XIX.

Iar actorii joacă în perfect acord cu toată această atmosferă vetustă. Cu un iz de amatorism şi pretenţii de capodoperă. Avântat, cu degetul băgat adânc în ochiul spectatorului, cu multă pompă şi o formă disgraţioasă care nu are nimic de-a face cu adevărul şi asumarea, ci cu peroraţia, emfaza şi afectarea specifice unei ere cam trecute. Singurii care se iau cât pot ei de în serios, care joacă profesionist, cu măsură şi atenţie pentru ceea ce spun şi rolul lor în spectacol sunt Mihai Mitrea şi Radu Mitrea – Farfuridi şi Brânzovenescu. De altfel şi singura inspiraţie regizorală a fost distribuirea cu efect comic în rolurile acestui cuplu comic a doi fraţi gemeni. În rest, sunt mai interesant de privit reacţiile instrumentiştilor care fie se plictisesc, fie gustă câte o poantă pe care o aşteaptă cu anticipaţie.

Olga Delia Mateescu este Zoe. Cu cel puţin zece ani mai în vârstă decât o cerea rolul, dar cu energie risipită cu acelaşi avânt ca o proaspăt absolventă. Vrea să demonstreze atât de multe, să impresioneze parcă, încât de cele mai multe ori exagerează şi pierde măsura justă între formă şi adevărul personajului. Adrian Ciobanu în Tipătescu pare că uită ce personaj are de interpretat şi se transformă, nu o dată, în Arlechino; face gesturi bruşte şi frânte care nu au nicio legătură cu structura personajului său. Orodel Olaru este Caţavencu. Mândru de statura sa, joacă mult cu faţa la public cât să înţelegem clar cine e şeful în judeţ. Încearcă, totuşi, să creeze relaţii cu partenerii de scenă, caută să menţină un echilibru în capacitatea lui de asumare a personajului, dar e departe de performanţă. Tudorel Filimon în Pristanda marşează obositor pe un gest găsit şi folosit în speranţa efectului comic (se închină la bustul lui Trahanache ori de câte ori intră sau iese din scenă) şi cam atât. Ştefan Velniciuc apare deus-ex-machina în Dandanache. Încearcă o compoziţie de efect şi combină ramolismentul personajului cu o vorbire grecească stâlcită – probabil trimitere la prenumele de erou al tragediilor antice, Agamemnon – dar pică vertiginos pe panta crispantă a facilului şi derizoriului. Marius Drăguş este fiul, Zăhărel. Aproape civil, singurul său moment de virtuozitate fiind cel în care se foloseşte de aptitudinile sale de prestidigitaţie. Pavel Bârsan este Cetăţeanul turmentat. Explicativ turmentat, grosier în interpretarea presărată cu cioace de la cele mai inspirate la improvizaţii de moment inutile, o caricatură de personaj care se chinuie să obţină un răspuns pozitiv din public.

Pentru o comedie, „Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său” este un spectaocl la care se râde incredibil de puţin. Spectatorii privesc cuminţi, aplaudă la fel de cuminţi, dar râd cam rar. Semn îmbucurător: nu mai e la fel de uşor să convingi publicul să te creadă în 2017, folosind mijloace care nu au nicio legătură cu prezentul. Mai e mult până departe. E minunat că există un nou teatru în Bucureşti. E extraordinar. Important ar fi ca atât banii, cât şi energia investite în aceste demersuri admirabile să nu fie risipite în van pe produse artistice de calitate discutabilă. Bunele intenţii sunt mereu lăudabile. Efectele lor, nu ştiu cum se face, că nu duc prea des acolo unde ne dorim cu toţii.

Teatrul Dramaturgilor Români

„Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său” de Marilena Dumitrescu

Regia: Ingrid Bonţa

Scenografia: Daniel Divrician

Muzica live va fi intrepretată de o orchestră de suflători, sub bagheta lui Hans Groza

Cu: Olga Delia Mateescu, Adrian Ciobanu, Orodel Olaru, Tudorel Filimon, Ștefan Velniciuc, Marius Drăguș, Pavel Bârsan, Mihai Mitrea, Radu Mitrea