Regizorul Alexa Visarion are o iubire vie pentru Cehov. O mărturiseşte şi în volumul “Cortina de Cuvinte” (Ed. Universalia 2007). Pagini întregi de citit şi recitit, pagini din care am extras doar câteva posibile răspunsuri.
● Îl iubesc pe Cehov. Dragoste aprigă la sfârşit de tinereţe când tot ce te atinge îmbolnăveşte şi înfloreşte întreaga fiinţă. Cehov a scris o singură carte, o singură piesă, o singură scrisoare, un singur rând… Nu mai contează decât Ivan Romanîci, Andrei Sergheevici sau… Elena Andreevna, Olga Sergheevna, Ermolai Nicolaevici, Mihail Lvovici, Liubov Andreevna mai au şi alte nume. Nu are nici o importanţă în care conac se iubeşte şi se visează, se petrece şi se urăşte, se pălăvrăgeşte şi se ucide viaţa. Peste tot vitalitatea este o sursă de nelinişte. Peste tot agonia se trăieşte intens. Pretutindeni oamenii nu ştiu să trăiască, dar trebuie să trăiască. Cicluri de epuizare a condiţiei de om. Bănuială de muncă, iubire, visare, moarte. Nume, identitate nu este altceva decât o indicaţie de regie. Ironică privirea, sarcastic tonul, tragic înţelesul.
Toate piesele vieţuiesc în câteva scene. Mereu aceleaşi situaţii, aceleaşi replici, aceleaşi rezolvări. „Vom munci… Trebuie să trăim…, dacă am şti, dacă am şti… Tararabumbia, tararabumbia… E tot una, e tot una…” Uman până în prăsele, Anton Pavlovici Cehov… A deschis încăperea tainică în care intrând nu ne găsim decât pe noi. Ne sufocăm de atâta suflare omenească,, dar vorbim încă despre tencuiala pereţilor… Piesă neterminată… universul Cehov. Oameni-recuzită ai jocului uman etern. Sublimi şi ridicoli. Inocenţi în ferocitate, devastaţi de iubire. Ştiutori în toate, neştiutori în tot. (…)
Cotidianul cehovian este o amplă metaforă, misterioasă prin obişnuitul surprinzător, o globalizare histrionică seducătoare urzită prin “antropologie poetică”. (…)
Cehov extrage din viaţa de zi cu zi momentele de sărbătoare, de iniţiativă, de tensiune. Situaţiile cehoviene sunt văzute în ceea ce au ele neobişnuit, bizar, inedit, extraordinar, unic.
Atitudini foarte fine, aparent nesemnificative, aproape imperceptibile stimulează o stare histrionică complexă.
Ca şi la Shakespeare, cuvintele provoacă semnificaţii multiple, inducând stări nestăvilite, încărcate de emoţii. Evenimentele neaşteptate formează un flux logic imprevizibil dar organic ce structurează existenţa cehoviană. Nici o afirmaţie, nici o negaţie rostită, sau comentată nu e îndeajuns de clară ca să ne poată lumina…
Emoţionalitatea este raţiunea de a exista a personajelor cehoviene.
● Îmi amintesc de tulburătoarea înţelegere a lui Iuri Liubimov, într-un spectacol polemic al Teatrului Taganka. Moscova celor Trei surori nu putea rămâne doar o iluzie deşartă… ca un coşmar al visării sterile, într-un univers al nimicniciei totale. EA, tentaţia absolută, şansa salvării sensului se întruchipa în spectacol. (…)
Peter Brook nu mai avea nevoie de atmosferă. El cehovizează conflictele deşertăciunii sondând obişnuitul până la limita suportabilului. Lumea Livezii cu vişini nu mai era acuzată. Comentariul ar fi fost de prisos şi insuficient. În New York, la Brooklyn Academy of Music – două covoare mari persane şi Actorii. Dacă Krejca încă din Trei surori la Praga sfidase samovarul şi ceaiul ca efect exterior de atmosferă, Brook-Cehov nu-şi mai iroseşte timpul cu rusificarea universului cehovian. Dimensiunile lăuntrice ale rusului universal contau mai mult ca oricând. (…)
De curând, la Arena Stage în Washington, Lucian Pintilie umbrea prin strălucirea Livezii sale de vişini montarea lui Brook. Originalitatea absolut cehoviană a universului Pintilie luminează mistuitor fragila fiinţă umană. Straniu şi sublim, vizionar şi tainic acest spectacol de forţă nucleară. (…)
Pintilie, Ciulei, Harag şi alţi câţiva, alături de Brook, Strehler, Stein… Alături, Împreună, Vii. Şansă a credinţei în artă.
● Într-o noapte, în cuşeta unui vagon de dormit ce gonea prin întuneric spre Belgrad, am vorbit cu Lucian Pintilie despre singurătate, suferinţă, Cehov. Apartenenţa la universul cehovian…. Prin binecuvântarea talentului său am aflat metamorfoza filmică a Salonului nr. 6 la Studiourile televiziunii iugoslave, apoi despre un viitor Duel ce transfigura, din nou cinematografic un univers Cehov mai puternic şi reverberant ca niciodată. Atunci, înlănţuiţi de dragoste de teatru am dat şi eu glas viselor… am rostit pornirile adâncite în mine de ani de a naşte un spectacol Cehov – Un carnaval al dragostei – unde trăiesc laolaltă eroii din Pescăruşul, Ivanov, Unchiul Vanea, Trei surori şi Livada de vişini. Marile scene de dragoste şi spovedanie eroică jucate într-un singur spaţiu aproape simultan. Pustietor şi grotesc, universul acestui carnaval etern va trebui să dezvăluie existenţa de manechin a unui om epuizat etern de propria lui viaţă. Totul este posibil şi chiar focul de revolver cu care Ivan Petrovici încearcă să-l ucidă pe Serebreakov pentru că din cauza acestuia “n-a trăit”, e acelaşi cu cel în care Treplev se sinucide pentru că “a trăit” prea multe, iar ceilalţi află de la doctor că nu s-a întâmplat nimic, a sărit doar dopul de la sticluţa de eter. Preţ al morţii, preţ al vieţii, valoare a deciziei. Tararabumbia… tararabumbia… E totuna, e totuna.
Un carnaval al dragostei. Alexa Visarion a pus în scenă acest gând, la Malmo, în Suedia, având-o în distribuţie şi pe Alexandra Tolstoi, nepoata marelui prozator.
Print