Cele mai bune spectacole ale ultimelor două decenii

În anul 2001, în urma unei anchete realizate de „Observator cultural”, „Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale era desemnat cel mai bun roman al secolului 20. O încercare asemănătoare în lumea teatrului ar fi un demers imposibil, tocmai din cauza sau datorită – depinde din ce unghi priveşti – efemerităţii acestei arte. Aproape imposibilă – dacă e să judecăm după răspunsurile şi, mai ales după comentariile tuturor celor pe care i-am invitat să răspundă – este şi încercarea de a realiza un top al celor mai bune spectacole din ultimii 20 de ani. Aceşti ani în care teatrul românesc (prea puţin analizat în studii ample în această perioadă) a trecut prin transformări importante, asimilând şi integrându-şi libertatea post-decembristă.

Mai puţin obişnuite sau digerate la noi, astfel de topuri sunt o practică obişnuită în presa occidentală. La ce foloseşte o astfel de ierarhizare? În primul rând e un frumos exerciţiu de reamintire. Cei mai mulţi dintre cronicarii, criticii de teatru şi teatrologii pe care i-am invitat să ia parte la această anchetă au fost pe jumătate intrigaţi de o asemenea încercare „imposibilă”, pe jumătate încântaţi (fie şi fără s-o fi recunoscut) de provocarea de a-şi aminti, de a retrăi spectacole care nu mai sunt şi care nu vor mai putea fi văzute niciodată. Un asemenea top poate readuce pentru o vreme, în prim-plan, imagini din spectacole care au făcut istorie sau au marcat destine de spectatori. Încercarea revistei Yorick, din primul număr de după numărul 100, de a face o astfel de ierarhie tocmai acest fapt şi-l propune: să readucă la lumină, prin simplul gând şi prin simpla evocare, lumi care nu mai trăiesc decât în amintirile unor spectatori care s-au aflat, la un moment dat, într-o sală de teatru. În al doilea rând, un asemenea clasament presupune asumarea directă a unei opinii şi, inerent, a unui set de valori.

Sigur că, spre deosebire de ancheta de care vorbeam la început, prin care criticii literari alegeau romanul secolului, când vorbim de teatru lucrurile sunt mult mai fragile, iar posibilitatea de a nedreptăţi spectacole trebuie luată în calcul şi iertată dintru început. Pentru că romanele se pot citi şi reciti oricând, pe când montările despre care vorbim sunt, multe dintre ele, dispărute. Şi cine poate judeca acum dacă aprecierile sunt sau nu corecte?! Ceea ce a reţinut memoria afectivă este, probabil, unul dintre „criteriile” pe care se bazează răspunsurile primite. Deşi s-ar putea obiecta că e un fals criteriu, atunci când vorbim de o artă precum cea a teatrului este, totuşi, unul demn de luat în seamă, pentru că se bazează aproape inevitabil pe sinceritate: sinceritatea memoriei.

Am invitat să răspundă la această anchetă oameni care au cunoscut îndeaproape istoria teatrului românesc în ultimi 20 de ani, au fost aproape de ea, au privit-o şi uneori au şi construit-o. Unii dintre ei s-au supus regulilor jocului – „un top al celor mai bune trei spectacole ale ultimelor două decenii, însoţit de un text justificativ” – şi au alcătuit topul. Alţii au evitat uşor provocarea şi, fie au alcătuit un top trei, dar în ordine cronologică, nu neapărat valorică, fie au încălcat uşor regulile şi au realizat un top ceva mai lung. Alţii au refuzat invitaţia.

Răspunsurile sunt publicate exact în forma şi în ordinea în care au fost primite. Intenţia de a realiza o ierarhie celor mai bune spectacole, însă, nu poate fi dusă pe de-a-ntregul la capăt tocmai din pricina faptului că unele răspunsuri evită realizarea topului. Şi totuşi, luându-le în considerare pe toate, pe primul loc în istoria ultimilor 20 de ani se situează spectacolul „Trilogia antică” al lui Andrei Şerban.

Vă invităm, aşadar, la un exerciţiu de reamintire…