Cine are nevoie de critica de teatru?

Disputa dintre critic şi creator nu e de dată recentă. Că „arta” de a critica a fost cel mai adesea considerată un parazit ce se hrăneşte din arta propriu-zisă e un fapt bine cunoscut. Dar că, pe de altă parte, „parazitul” a existat dintotdeauna, într-o formă sau alta, mergând împreună cu actul artistic, e o realitate la fel de bine cunoscută. Că avem nevoie de poveşti – spuse, scrise, puse în scenă, interpretate, filmate etc. – e un adevăr. Dar cum, cine şi de ce ar avea sau ar fi avut vreodată nevoie de „poveşti” despre poveşti?! Dar nu despre teorii şi teoretizări despre ce înseamnă sau a însemnat în istoria culturii actul critic, despre importanţa lui – benefică sau malefică – voiam să vorbesc, ci despre momentul prezent. Despre acum şi aici în teatrul din România.

În ce priveşte critica literară, s-a practicat la noi, cu precădere, cronica de întâmpinare, acum şi ea pe cale de dispariţie… într-o piaţă suprasaturată de traduceri. Care e însă situaţia în teatru? În teatru se scrie cronică de verdict. Dar cui îi foloseşte? Cine citeşte? Cine, de ce scrie şi pentru cine? Cine are nevoie de ea?
E evident că publicul care merge la teatru nu (prea) citeşte cronici. În primul rând pentru că nu prea mai are unde – cele mai multe ziare au renunţat la acest tip de articol, în favoarea celor informative şi atât, iar revistele de teatru le numeri pe jumătate din degetele de la o mână şi dacă mai pui şi frecvenţa cu care apar rămâi fără degete – apoi pentru că nu prea-l interesează. Şi cei mai mulţi îşi aleg spectacolele în funcţie de autorul textului, de un actor-vedetă sau, eventual, de un regizor. Nici gând să le aleagă în funcţie de vreo cronică!

Pe urmă, creatorii. Regizori,  actori, scenografi… Citesc cronici? Cei mai mulţi dintre ei vor spune că nu-i interesează, pentru că ei creează pentru public şi pentru ei înşişi, nu pentru critică. Şi e normal să fie aşa. (?!) Dar, cu siguranţă, fie că o recunosc sau nu, ei (mai) citesc cronici, măcar din când în când, măcar când e vorba despre ei… Fie şi pentru faptul că din rândul criticilor sunt aceia care decid soarta unui spectacol de-al lor, dacă vine vorba de un premiu sau de o prezenţă într-un festival. Rămâne o singură concluzie. Uşor amuzantă. Că cei care scriu cronică de teatru scriu unii pentru ceilalţi. Ca să se citească şi să se critice între ei…

Care ar trebui să fie sensul criticii de teatru? E o discuţie nesfârşită, pentru că sensurile sunt (sau pot fi) câtă funză, câtă iarbă… Dar cu siguranţă unul dintre ele ar trebui să fie acela de a induce direcţii, de a de-construi, de a analiza. Iar un altul, acela de a crea posibilului public „poftă” de teatru (puţintică publicitate)… Între aceste două sensuri, care pe o parte se întâlnesc şi pe alta se ciocnesc se zbate critica noastră de teatru. Şi alunecă în ea însăşi… Sau poate nu.

Rămân două întrebări la care vom căuta răspuns în câteva anchete viitoare: cine are nevoie acum şi aici de critica de teatru? Şi pentru ce?