Purtătorul acestui nume pe care îl ştiu dacă nu milioane, măcar sute de mii de britanici şi de cehi a ajuns la vârsta de 75 de ani. Dramaturgul atât de apreciat în Marea Britanie, iniţial ţară adoptivă şi, treptat, un fel de sferă matricială în care s-a format, în timp, o voce singulară, o voce puternică, sigură, care nu prea dă greş, a devenit, în ultimele decenii, un fel de figură tutelară a teatrului britanic de azi.
Ca mulţi dintre artiştii secolului în care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, Tom Soppard este un exilat, un modern pe care istoria l-a purtat într-un teritoriu care i se potriveşte, într-o ţară în care spiritul conservator, jumătate realitate, jumătate legendă, ia chipuri mult mai subtile decât înţeleg străinii, într-un ţinut în care personalitatea lui poate funcţiona liber, scindată în mai multe euri. Pe de o parte, unul social, care se implică în dispute de idei politice şi, pe de altă parte, eul artistic, eminamente intim, potrivit unei concepţii de modă veche. Implicat în misiuni socio-politice, Tom Stoppard rămâne departe de literatura angajată şi nu se desparte de plăcerea literaturii, adept al viziunii estetice, şi nu est-etice, ca să cităm un joc de cuvinte cunoscut al unei exilate din România, la fel de cunoscute. „Unii scriitori scriu pentru o cauză arzătoare, pentru care continuă să lupte prin scris. Eu n-am o cauză arzătoare. Nu scriu pentru că urmăresc un obiectiv social. De fapt, scriu pentru că îmi place să scriu”, spune simplu dramaturgul, care are la activ zeci de piese de toate şi scenarii de film şi de televiziune, la fel de multe ca premiile, distincţiile şi titlurile onorifice pe care le-a primit de-a lungul anilor.
În fiinţa dramaturgului coexistă, în mod nu tocmai obişnuit, o puternică latură analitică, o curiozitate vie, activă, fertilă, faţă de lumea în care trăieşte sau în care au trăit şi alţii, şi o la fel de puternică latură ostilă cercetării propriului sine. Tom Stoppard nu este – şi a spus-o adesea – preocupat să se studieze pe sine. Pare un trăitor, nu un gânditor, deşi piesele lui arată altceva.
Cu simplitate şi chiar cu o anume indiferenţă şi-a privit, susţine el, şi propriile origini şi mai ales efectele lor asupra individualităţii proprii. N-a făcut gesturi reparatorii de natură simbolică pentru o familie care a străbătut calvarul istoriei ca el să ajungă şi să crească într-o ţară liberă, să aibă şansa de a trăi din ce-i place să facă, să citească nestingherit „The Guardian” şi „The Independent”, să-şi manifeste tandreţea – trăsătură cunoscută – faţă de actorii şi de toţi artiştii care-i montează piesele şi să se implice în lupta împotriva regimurilor totalitare din Belarus, cum au făcut şi Jude Law sau Kevin Spacey.
Fiu al unei cehoaice de origine evreiască, nevoită să rătăcească nouă ani, la sfârşitul anilor ’30 şi la începutul anilor ’40, Tomáš Straüssler, mai târziu Tom Stoppard, a fost un norocos. Mama lui a fugit de regimul lui Hitler şi a ajuns, după multe peripeţii, în Anglia, ţara celui de-al doilea soţ, un ofiţer pe care l-a întâlnit şi cu care s-a căsătorit în India în 1945. Astfel că Stoppard a experimentat de mic arta disimulării. A avut un tată impunător şi strict, care i-a dat numele lui britanic şi l-a considerat dator pentru asta, un tată cu care copilul, apoi adolescentul nu se întindea la taclale şi poveşti de familie şi de război, un tată violent antisemit, cum a povestit Stoppard peste decenii, un tată care aştepta recunoştinţă. „Nu-ţi dai seama că te-am făcut britanic?”, l-a întrebat, la un moment dat, pe băieţelul de nouă ani, curios să afle despre tatăl lui biologic. Cât despre mamă, gratitudinea faţă de soarta care a scăpat-o, scoţându-i-l în cale pe ofiţerul britanic, a făcut-o să aleagă soluţia tăcerii. Originile erau un subiect tabu, îşi aminteşte fiul ajuns dramaturg de prim rang.
Potrivit unei mărturisiri publicate în „The Time”, sub titlul „On Turning Out to be Jewish”/ „Despre cum se dovedeşte că sunt evreu”, Tom Stoppard a aflat abia când a trecut de 50 de ani că cei patru bunici, plus alţi membri ai familiei, au murit în lagăre de concentrare. Tot atunci a aflat şi destinul tatălui: prizonier de război, şi-a pierdut viaţa în Singapore, vaporul pe care se afla fiind bombardat de japonezi.
„Am fost obişnuit să nu fac mare caz de viaţa şi de dramele personale”, explică Stoppard, înconjurat de cărţi şi de oameni, cărora li se dedică în egală măsură. Iubitor de literatură rusă, le cumpără actorilor romanele lui Dostoievski şi Turgheniev. Scrie de decenii piese de toate felurile, care se montează permanent în Anglia şi în America. După ce şi-a făcut mâna prin gazetărie şi critică de teatru, a devenit scriitor profesionist, desfătându-se cu deliciile teatrului, în primul rând o artă a experimentului. „Dacă nu merge, îl schimbăm”, afirmă el. Şi televiziunea l-a atras multă vreme şi ani întregi a scris scenarii, aşa cum a semnat şi texte pentru marele ecran. „Îmi plac mirosul din teatru şi trăirea directă. Îmi place şi pericolul: să greşeşti în public. Dar şi fiorul pe care-l simţi când reuşeşi în teatru.” Tom Stoppard este, cum spuneam un norocos, şi pentru că a simţit de atâtea ori aceşti fiori.
Print
