Ne tot încăpăţânăm să pierdem scrisori. Din când în când punem jos tastatura, dăm log-out de pe Facebook, punem şi mobilul pe silent şi ne apucăm de scris depeşe cu plaivasul. Când învăţam la şcoală despre cheia de boltă a dramaturgiei autohtone, capodopera lui Caragiale – geniul teatrului românesc – chiar credeam în forţa acestui text. Am văzut înregistrarea spectacolului montat de Liviu Ciulei şi am fost convinsă că aşa stau lucrurile. Apoi au început să curgă propunerile, una mai îndrăzneaţă/ ineptă decât alta, iar statuia se clatină sub ochii mei din ce în ce mai dezamăgiţi.
Ultima picătură de speranţă mi s-a evaporat de pe obraz odată cu vizionarea spectacolului cu “O scrisoare pierdută” în regia lui Mircea Cornişteanu, de la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova. Urmărind din ce în ce mai epuizată cele trei ore perfect previzibile, jucate nu fără farmec, în care balanţa dintre pioşenie şi inovaţie în raport cu textul a stat într-un echilibru anost de stabil, făcând efortul de a păstra o atitudine pozitivă până la final, am avut o tresărire intelectuală: Trahanache, Zoe, Caţavencu şi toţi ai lor nu ne pot fi contemporani. Pur şi simplu nu au cum.
Montarea de la Craiova îşi are acţiunea plasată în 2013. Textul e actualizat, în sfârşit nu mai vedem laptopul ca element de recuzită, în timp ce telegraful continuă să bată nestingherit. Au scăpat, ce e drept, mundirul şi plaivasul care nu mai au de mult ce căuta în conversaţiile din ziua de azi, dar detaliile de acest gen sunt prea puţin relevante. M-am bucurat că Dandanache ameninţă cu scandalul mediatic nu “Pac, la Războiu”, ci direct la Antene, iar efectul a fost cel scontat în rândul spectatorilor, iar teleconferinţa şi Internetul sunt mijloacele prin care se primesc informaţii de la Bucureşti. Toate bune şi frumoase. Toate, până la scrisoare. Nu înţeleg de ce, într-o abordare perfect realistă, Tipătescu preferă să îi scrie amantei un “bilet de amor” când putea să-i dea un telefon, un SMS, un mail, un mesaj pe Facebook. Poate că e un romantic incurabil? Păi să văd asta atunci. Dar nicio clipă nu am avut impresia că Fănică se joacă de-a adolescentul înamorat. Ce scrisoare, Doamne iartă-mă, când abia dacă mai scriem cu pixul pe hârtie lista de cumpărături, asta dacă nu o avem ca reminder pe smart-phone. Bunica mea are adresă de mail şi trimite felicitări electronice de Crăciun. Cum să mai cred că Zoe cea aeriană pierde o scrisoare. De unde scrisoare, pentru numele lui Dumnezeu!
Valoarea intangibilă, infailibilă, inextricabilă a piesei lui Caragiale îşi are locul în timpul ei. Pe Hamlet îmbrăcat în jeanşi îl accept mai uşor, chiar şi într-o navă spaţială. Dar atunci să se bată cu săbii laser şi nu cu spade şi să vorbească nu cu fantoma tatălui, ci cu holograma lui. Aşa şi cu scrisoarea noastră, veşnica noastră scrisoare. Dacă tot vrem să o actualizăm în chip original, să punem umărul la a-i demonstra perenitatea, atunci hai să începem cu titlul: “Un I-phone pierdut” sau “O adresă de mail virusată” sau orice variantă inspirată şi artistic, dar care să nu mai pomenească de scrisoare. Nu ştiu ce minte suficient de îndrăzneaţă şi sclipitoare ar putea rescrie textul, dar trebuie să o găsim repede dacă vrem ca geniul nepereche al dramaturgiei româneşti să nu cadă repede la vale pe panta derizoriului. Propun cu imaginaţia mea puţină şi nespectaculoasă ca telefoanele dintre Tipătescu şi Zoe să fie ascultate de Caţavencu. Sau Zoe să îşi uite pe undeva mobilul. În loc de ascunzătoarea din căptuşeala pălăriei, Caţavencu poate ascunde cardul de memorie al telefonului în acul de la cravată. Nu ştiu! Dar găsiţi soluţii, pentru că pălării, scrisori, mundire şi plaivase doar la anticariat mai găsim.
Sau ar mai fi o soluţie: lăsaţi, domnilor, scrisoarea la locul ei. În anul de graţie una mie opt sute şi ceva bis. Ce nevoie am de toată tevatura de secol XXI? Nu suntem noi sătui de el? De ce să nu mă bucur de ţăcănitul telegrafului, de tocul care scrie răvăşele şi bileţele, de scrisorele şi note f.f. urgente? Moravurile, domnilor, sunt aceleaşi. Laşitatea, oportunismul, mediocritatea, poleiala de cultură, îngâmfarea, mişelia, da, toate “bunele obiceiuri” sunt neschimbate. Şi aşa vor rămâne. Balcanismul de care suntem atât de mândri nu se vindecă oricâtă apă va trece pe Dunăre. Aşa că de ce să nu scrie liniştite scrisori personajele lui Caragiale?
Nu mă ajută cu nimic să văd imaginile camerelor de supraveghere din faţa casei lui Tipătescu. Ştiu deja cine va intra în scenă. La ce bun să îl văd că intră pe uşă cu trei secunde înainte. Şi inutil şi nespectaculos. La ce bun să bag spectatorilor degetul în ochi şi să proiectez imagini cu publicul în actul III? Ştim, noi suntem răspunzători, noi alegătorii. După primele două secunde în care pricep aluzia, atât de puţin subtilă, în loc să urmăresc actorii, sunt atent să văd când apar pe ecran şi să îmi corectez poziţia în scaun. Maximul de efort, cu minimul de efect. De ce văd zece ghivece cu plante de plastic udate ca şi când ar fi vii, de ce actorii joacă expozitiv, de ce e peltic bietul Brânzovenescu, de ce e Zoe atât de artificială şi teatrală, de ce în curtea lui Trahanache zace o monstruozitate de statuie, de ce la final Tipătescu e îmbrăcat ca un ginere de Obor. De ce…? Toate-s vechi şi nouă toate. Sau poate zece?
Actori care joacă în limitele cuminţeniei clasice în faţa capodoperei. Corect, chibzuit, pe îndelete, fără nicio strălucire sau surprize. Aşa cum îţi imaginezi personajele când reciteşti piesa şi apoi distribuţia aşa şi sunt. Cu câteva excepţii: Claudiu Bleonţ în Tipătescu e mult mai ponderat decât se obişnuise. Ceea ce e de apreciat la un actor care aproape că făcuse pactul cu manierismul. Cerasela Iosifescu e excesiv de disperată în ton şi manifestări pentru o Zoe cu pretenţii de decenţă. George Albert Costea e un Caţavencu altfel decât ne-am obişnuit. Poate singurul plus valoare adus de propunerea regizorală – un tânăr avocat tenace, locvace şi vivace, hotărât şi promiţător. Înfipt băiat! În rest, Ilie Gheorghe rosteşte cu diplomaţie şi fără ticăială rolul lui Trahanache, Valentin Mihali spune cu convingere monologul lui Farfuridi, secondat de un Adrian Andone peltic şi prea puţin comic în Brânzovenescu, pe Constantin Cicort doar fizionomia îl face interesant în Pristanda, Nicolae Poghirc în Cetăţeanul turmentat e simpatic prin statură, iar Valer Dellakeza e apariţia din final care m-a făcut să nu regret că am rămas la pauză. Dandanache al său e nu doar senil şi ţintuit în scaunul cu rotile, ci are şi duioşie.
În 2013 nu mai e timp de scrisori de amor. Suntem prea ocupaţi cu ultimele postări pe site-urile de socializare. Iar în plus, până când ajunge scrisoarea, te-ai despărţit de mult via Whatsup. Scrisoarea s-a pierdut cândva, în trecut. Eu zic să o lăsăm pierdută la vremea ei şi să ne vedem în continuare de Facebook şi Tweeter.
Foto Florin Biolan
Print