Revista Yorick va propune o rubrică nouă, realizată de scenografa Adriana Grand, care ne oferă în fiecare săptămână o imagine din spectacolul străzii și nu numai.
Primul ciclu intitulat „Costume pentru teatrul străzii” continuă cu o provocare: „Cine ridică mănușa în 2015?”.
Cu acest prilej, va invităm la un concurs inedit. Scrieți un comentariu în care imaginați o scurtă poveste pornind de la imaginile pe care vi le propunem (și trimiteți-o la adresa monica.andronescu@nemira.ro), iar cea mai frumoasă dintre ele va fi premiată la sfârșitul fiecărei luni cu o carte din colecția Yorick a Editurii Nemira. Patru fotografii pe lună, patru povești… o carte!
Mănuşile
Bogdan Gheorghe
Nenea Ionică îşi pierduse un deget la gradenele de la Nottara. El le construise şi pe cele de la Teatrul Act şi de la numeroase alte teatre, multe din ele din provincie. Era foarte ocupat şi atunci când îl sunai ca să-l soliciţi pentru o lucrare, nu de puţine ori îţi respingea apelul. Era greu de prins la telefon şi mai greu de prins ca meşter. Teatrele îl căutau pentru că lucra pentru ele pe sume derizorii. A construit gradene, scene şi decoruri, munci migăloase şi atente, pe sume care abia acopereau costul unei pizza sau, adesea, gratis. Când îl întrebau de ce lucrează astfel le spunea tuturor: „lasă că fac eu banii altfel, nu muncind la teatru”. Câţi bani făcea nea Ionică şi ce făcea cu ei nimeni nu ştia. E drept, fiind atât de ocupat, te puteai gândi că nu o duce chiar rău cu banii. Tâmplăria e meserie bănoasă, iar oamenii nu îl vedeau prin restaurante, nu bea, nu fuma, nu era bolnav şi nici de plecat în vacanţe scumpe nu vorbea. În plus, nimenu ştia să fie căsătorit sau să fi fost, ori să aibă copii.
Acum doi ani, prin aprilie, l-am văzut întâmplător pe stradă. Era foarte grăbit şi mergea puţin adus de spate. Îmbătrânise mult într-un singur an. Acum trei ani îl văzusem la Naţional, ajunsesem mai devreme la teatru, aşteptam o fată şi l-am văzut intrând ţopăind. Sărea treptele câte două, a salutat paznicii, apoi l-am văzut oprindu-se din metru în metru să mai salute pe cineva, paznic, plasatoare sau femeie de serviciu. Nu le era permis încă accesul spectatorilor, dar nea Ionică intrase fără probleme. Acum doi ani era schimbat. Am vrut să mă apropii şi să-l întreb ce s-a întâmplat. Îmi era simpatic omul acesta căruia i se dusese vestea în mica lume a actorilor de teatru, în care încercam şi eu să pătrund timid. Nu avea o statură impozantă: scund, cu sprâncene scurte şi groase, ochi căprui, părul parcă dintodeauna cărunt. Mâinile impresionau însă: erau disproporţionat de mari prin comparaţie cu restul corpului. Palmele erau groase şi puternice, cu bătături şi mici zdrelituri, dar cu o piele moale şi uşor încreţită, genul de piele pe care o au bătrânii care au muncit mult la viaţa lor. Avea mâini de bunic nea Ionică.
Ce mi-o fi venit să-mi amintesc de el azi? În curând, sper, plec cu Alexandra la teatru şi eu mă gândesc la meşterul iubit al scenelor. Ei îi ia la fel de mult timp să se aranjeze ca acum trei ani. Era prima noastră întâlnire atunci, când îl zărisem pe nea Ionică. Auzisem de el la facultate, îl ştiau toţi profesorii, venise şi la noi să repare ceva. Cu toţii aveau un soi de respect şi, curios pentru mine, un soi de umilinţă în faţa omului acesta. L-am urmărit mult cu privirea în acea seară, am văzut unde stătea în sală şi i-am urmărit reacţiile. Cum poate omul să se schimbe în faţa artei – faţa concentrată, serioasă, corpul aplecat, rigid, încordat asupra scândurilor groase de brad se transformaseră într-o mină zâmbitoare, senină, copilărească, îndrăznesc să spun. Se bucura, se vedea în fiecare fibră că se bucură de ceea ce vede pe scena pe care el o lucrase. Nea Ionică găzduia bucurie: punea scânduri, cuie, lipici, bare de metal şi crea locul în care actorii dăruiau apoi bucurie, parcă lui mai mult decât oricui altcuiva. Am înţeles că făcea un lucru nobil, am înţeles umilinţa celorlalţi, am înţeles vioiciunea cu care urca scările teatrului. Şi l-am invidiat în acea seară.
Astăzi am mers din nou cu Alexandra la teatru. Facem trei ani împreună şi mai sărbătorim şi circa 2000 de minute de întârziere ale ei la întâlnirile noastre. Drăguţele doamne, care mă cunoşteau deja şi pe mine acum, ne-au lăsat să intrăm, totuşi. Ne-am aşezat ruşinaţi de întârziere şi aşteptam să se aprindă luminile pentru piesă. Domna de la uşă ne informase că se ţinuse şi un moment de reculegere, dar nu îmi spusese pentru cine. Nu-mi aminteam să fi auzit de moartea unui actor. În sală erau mulţi copii şi mulţi oameni tineri, nu cred că era cineva peste 35 de ani. Piesa a fost excelentă, am râs de mă dureau fălcile. Totuşi, la final am văzut mulţi oameni lăcrimând. Pe o treaptă erau nişte mănuşi jerpelite aruncate; le observasem şi la venire, dar cum întârziasm şi eram grăbit să mă aşez la locul meu, nu le dădusem prea mare importanţă. Am vrut să le ridic de jos, dar un tânăr din apropiere m-a oprit:
- Nu, nu, lăsaţi-le, acolo, vă rugăm. Măcar atât putem face şi noi pentru el, să nu-l uităm niciodată.
- Timp de şase săptămâni acele mănuşi vor rămâne acolo, nimeni nu se va atinge de ele, pentru amintire, adăugă şi plasatoarea, care se apropiase de noi între timp.
Ciudat, uneia dintre mănuşi părea să-i lipsească un deget în întregime.
Cine ridica manusa?
Ștefan Alexandru Craiu
Un atelier de tamplarie vechi si dezordonat.Pe pereti stau atarnate bucati de lemn in diferite forme ,linguri de lemn,fluiere …cateva jucarii.Intr-unul din colturi sta prafuit un calut din lemn,vopsit pe jumatate.Pe jos este un strat gros de rumegus iar prin el isi trage domol picioarele Mesterul Andrei.
Este imbracat ponosit,cu o camasa alba scoasa din pantaloni,iar primii si ultimii doi nasturi i-au picat.Parul ii este mare,alb galbui si neingrijit la fel si mustata,care s-a ingalbenit de la atata tutun.Ochii mici in fundul capului si expresia fetei te duce cu gandul la un personaj dintr-o poveste.La acel mos bun si harnic.
Se tot invarte ,masoara bucati de lemn apoi se aseaza dezamagit pe scaun unde isi mai aprinde o tigara din pachetul pe care-l tine in buzunarul camasii.Oboseste repede dar nu poate sta nici degeaba in casa uitandu-se la televizor,mai ales ca de cativa ani sotia i-a murit iar unicul copil este plecat in Canada.
Astazi nu se simte prea bine,probabil ca vremea mohorata de afara… sau poate tigarile. Nici el nu stie,dar nu se poate lipsi de atelierul sau care il facuse cel mai cunoscut mester din zona.
Se asaza iar pe scaun,cu privirea pierduta cauta telefonul sa-si sune baiatul. Avea numarul scris cu creionul chiar pe bucata de lemn unde obisnuia sa lucreze dar acum nu mai gasea telefonul.
Se aseaza din nou pe scaun,isi pune manusile pe maini,se uita le ele,la rupturile din podul palmei apoi le aseaza meticulous pe podea,dand la o parte cu piciorul praful .
Apoi isi intinde mainile in zona inimii si tace.Nu ii este frica de moarte, ii este frica ca nimeni nu-i va ridica manusile,ca atelierul va fi demolat sau ca lemnul va fi ars,lucru cu care el nu fusese de acord niciodata.