Foarte plăcut La Motoare joia trecută. Gradenele din spaţiul amenajat pentru spectacolele din Festivalul Undercloud sunt aproape pline, publicul e viu şi nu foarte gălăgios. Oameni de toate felurile, angajaţi care au plecat de la firmă cu câteva ore în urmă şi hipioţi… Foarte mulţi tineri. Amuzată, freamăt de o ghiduşă curiozitate să aflu ce scrie în cartea din care citeşte cu nesaţ, deşi e aproape întuneric, juna de lângă mine, concentrată şi îngândurată. Are în mână un volum pe a cărui copertă e scris titlul: „Ghidul împlinirii”. Nu râdeţi! Recunoaşteţi, asta căutăm cu toţii! Împlinirea, nu ghidul.
Dar se pare că pentru unii prima poate veni prin cel de-al doilea. Întrezăresc chiar titlul unui capitol: „Fiţi uluitor de modeşti”. Da, e vremea fericirii după reţetă, care se învaţă din manual.
Trăim printre păcăleli, am încă o confirmare. Poate că de multe ori o şi merităm. Începe spectacolul, cu o mică întârziere, ce-i drept, dar deh, e festival. Spectatorii sunt disciplinaţi. Mai fumează din când în când, cu vădită plăcere şi cu vădită atenţie la cei doi actori care joacă „Breaking Up”.
Se termină spectacolul. Aştept vreo zece minute ca să pot schimba câteva cuvinte cu cei doi protagonişti, Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc. Şi iată că vin, nu-i simt deloc încordaţi sau fără chef, ceea ce e bine. Oricum, n-am de gând să-i reţin prea mult la o oră târzie şi puţin tristă, când îi aşteaptă decorul pe care trebuie să-l strângă, că, deh, aşa-i în teatrul independent… Iată cine sunt Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc.
Facem prezentările?
Alexandra Ioniţă: Ce să zic? Am 28 de ani, am terminat facultatea acum 5 ani. Fac teatru, pentru că, la un moment dat, mi-am zis că e ceva, pe undeva, care e prea plin şi n-am cum să dăruiesc decât aşa. N-am găsit altceva prin care să dau şi nu cred că pot fără teatru, oricât de greu ar fi.
Cătălin Babliuc: Eu am 27 de ani. Joc în „Ziua futută a lui Nils”, de Peca Ştefan, la Green Hours, care e şi în festival. Sunt coleg de scenă cu Alexandra în „Richard al III-lea se interzice”, la Bulandra, şi joc şi în spectacolul „Cum gândeşte Amy”, de la Teatrul Mic. Şi, dacă se întoarce colegul Bogdan Albulescu din Statele Unite, s-ar putea să reluăm în toamnă „Culori”, un spectacol de la Teatrul Foarte Mic. Sunt şi în „Un cuplu ciudat”, un spectacol care se joacă la Clubul La Scena.
O zi obişnuită?
A.I.: Depinde. Există ziua obişnuită în care nu faci nimic şi te urci pe pereţi şi ziua obişnuită în care ai repetiţii de dimineaţă până seara, te enervezi şi oboseşti, dar este foarte bine.
Acum joc în „Richard al III-lea se interzice”, spectacolul regizat de Cătălia Buzoianu la Teatrul Bulandra, după piesa lui Matei Vişniec, în „Crimă la Howard Johnson”, la Teatrul Metropolis, în „Breaking Up”, de la Green Hours, şi în „Exil în pământul uitării”, spectacol de teatru şi dans, în coregrafia Andreei Tănăsescu. Este de văzut la Centrul Naţional al Dansului, dar, pentru că a câştigat un premiu important, s-ar putea să se joace la Metropolis, la Teatrul de Comedie sau la Sala Atelier a TNB. Abia am venit de la Avignon, unde l-am jucat. A fost o experienţă bogată, destul de dificilă, din care-am învăţat foarte multe.
C.B.: Repet pe ici, pe colo, în diverse teatre şi, de un an, fac şi voci la desene animate, ceea ce e foaaarte amuzant! M-am apucat de cântat şi de desenat.
Teatrul independent e o soluţie pentru actorii tineri, ca voi, un drum bun sau un compromis?
A.I.: Nu ştiu, probabil e cel mai mic compromis. M-am apucat să fac asta la sfârşitul verii trecut. Aveam de mai mult timp piesa „Breaking Up” şi voiam s-o fac. Asta, pentru că vreau să joc şi nu avem foarte multe soluţii la dispoziţie, în teatru se intră foarte greu. Îmi doresc să joc, este dificil, trebuie să te adaptezi la tot felul de condiţii, trebuie să le faci pe toate singur, să ai putere şi răbdare. Trebuie să te ţii cu dinţii şi să nu renunţi. Însă cred că e bine că există teatru independent, că se poate. Mai ales tinerii sunt atraşi de teatrul underground, unde se joacă un anumit tip de piese, unde există un public special.
C.B.: Nu văd de ce s-ar face o diferenţă între teatrul de stat, oricare ar fi el, şi cel independent, din punctul de vedere al actorului. O piesă jucată într-un spaţiu mic e tot teatru, nu văd diferenţa. Doar că jocul este un pic mai filmic, spectatorul e chiar lângă tine şi trebuie să joci un pic mai strâns. Cum zicea şi doamna Sanda Manu, spectatorul îţi simte căldura, transpiraţia… Poate fi chiar mai plăcut, din acest punct de vedere.
Teatrul independent nu este deloc un compromis. În cluburi se joacă spectacole cu actori consacraţi de multă vreme (exemple ar fi Răzvan Vasilescu, Maia Morgenstern, Andreea Bibiri etc.) care vin la Green Hours strict pentru că e un spaţiu mult mai intim şi probabil că se simt mai bine decât pe scena mare.
Reuşiţi să trăiţi din teatru?
A.I.: Nu, din păcate. Eu n-am găsit soluţia.
C.B.: Nu. Însă există şi câteva excepţii, foarte puţine. Soluţiile sunt reclamele, vocile de pus la filme sau alte job-uri în televiziune. Însă din teatru propriu-zis nu se poate trăi.
Totuşi, este o alegere bună pentru voi?
A.I.: Da. Eu simt că sunt pe drumul cel bun.
C.B.: Mă simt bine cu ce am ales, dar caut să devin cât mai bun şi în muzică, şi la pictură. M-am apucat de cântat cu nişte băieţi, am făcut câteva piese prin cămin, prin nişte studiouri… Vrem să ne înscriem într-un concurs, la Silver Church, pe 24 octombrie. Trupa Elvinder cântă metal.
Print