Clişee prin clişee

O seară din mijlocul săptămânii, mai exact miercuri. Ora 19:30, Lăptăria lui Enache. Merg cu o prietenă la spectacolul “Hell”, de Lolita Pille, în regia lui Chris Simion, producţie mai veche a Companiei Daya, care începe la 20:00. De-abia găsim două bilete, pentru că nu avem rezervare. Dar avem noroc, că un grup renunţă exact la două bilete. Stăm la coadă la intrare. Cineva de la compania de teatru ne conduce la locurile noastre, care sunt ultimele din bar, de unde abia se întrezăreşte spaţiul de joc. Locurile sunt mai mult decât incomode, trebuie să-ţi ţii picioarele şi mâinile cum poţi şi să ai grijă să nu care cumva să le mişti, ca să nu loveşti pe cineva. Stai cocoţat pe un foarte scaun de bar, înalt, ca să vezi ceva.

Deşi spaţiul e mic, producătorii vând în neştire bilete, la un preţ deloc studenţesc. Li se pare normal ca spectatorii plătitori să stea claie peste grămadă, probabil că-şi închipuie că e pentru că aşa spectacol nu s-a mai văzut, nu pentru că speculează şi vând vrabia de pe gard, adică locuri inexistente. Printre mese abia te poţi strecura. Urlă muzica de la un post de radio. Căldura e sufocantă, căci nu funcţionează aerul condiţionat, dar nu-i nimic, pe tine te interesează piesa…

Care începe fără întârziere şi care trebuie să dureze o oră şi jumătate. Se joacă în spaţiul infinitezimal din faţa barului. Demonstrativi, actorii vor să te poarte în lumea săracelor fete bogate din capitalism, fără creier şi fără inimă, nişte gonflabile, victime ale lumii lor. Same old story. Actorii se străduiesc. Interpretează nişte “japiţe de bani gata”, deci ţipă isteric, joacă gros, gesticulează abundent, îţi bagă degetele în ochi. Aşa înţeleg ei să întruchipeze ridicolul, banalul şi dramatismul care decurge din ele. Dar le iese doar ridicolul. Şi vor, probabil, o combinaţie de joc realist cu interpretare parodică, autosubminantă. Sau asta văd şi aud eu, de la distanţa (în spaţiu) la care mă aflu. Spectatorii freamătă de plăcere, “se distrează”.  Piesa e “interactivă” la modul primitiv: de câteva ori, actriţele păşesc printre bănci şi agaţă câte un reprezentant al sexului opus ca să-şi facă scena şi să întrebe, din interiorul poveştii cu care vor să convingă, “Tu citeşti cărţi?” ştiind că au ceva şanse să primească răspunsul prevăzut – din nu ştiu ce motive – de text: “Nu”. Şi uraaa! scena iese, actriţa îşi poate vedea de treaba ei şi dă replica, ce stârneşte hohote de încântare: “Nici eu!” E mişto, frate! Suntem din acelaşi film! Şi mai mişto e că suntem la “teatru”! Pe bune!  Şi povestea merge mai departe, într-un text clişeu după clişeu, montat (voluntar au ba)  în clişeu după clişeu, şi ajunge la întrebarea care nu poate da greş şi face deliciul publicului: “Tu te fuţi?” Previzil, spectatorul racolat se jenează. Dar ceilalţi sunt în delir. Trăiască interactivitatea! Teatru pe bune, din lumea noastră, noi suntem. Arătăm realitatea nudă. Bani, droguri, sex, artificiu, plictis şi cruzime, făcând pereche, în regim clişeistic, cu creierul mic şi inima strâmtă, cu nefericirea, inconsistenţa, frustrarea, chinul şi agonia. De cele mai multe ori de toxicoman, se-nţelege. Şi iată că apare, neverosibil, dar previzibil, Albă ca Zăpada, adică o poveste de dragoste pură, sufocată de lumea impură şi de personalitatea ireversibil maculată a protagniştilor. Super. Păi nu-i aşa? Lumea e “de căcat”!

Şi tot aşa, şi tot aşa. Hell, protagonista cu un nume ale cărui implicaţii îţi pun isteţimea şi cunoştinţele la încercare, apare în secvenţe video, care alternează cu scenele live. Şi, spre sfârşit, când vine vorba de puritatea care nu poate rezista dragostei, băgăm nişte secvenţe coregrafice. Spectatorii tac şi suspină. Unii, probabil, de emoţie. Eu pentru că am nervii puşi la încercare, mă simt păcălită şi jignită în inteligenţa şi în sensibilitatea mea absolut mediocre. Şi la sfârşit, plasate total greşit, nişte monologuri. Dar cine mai are răbdare?! Păcat de Cristi Iacob, că e mare talent. Dar ce să salveze el? Piesa? Montarea? Colegii de “scenă”? Din nefericire, pe mine, ca spectator, nu mai are cum să mă salveze.

Şi, în sfârşit, spectacolul se termină. Nu după o oră şi jumătate, ci după două! Ceea ce spune mult. Toată lumea dă năvală spre uşă. De-abia aştept să trag aer în piept să-mi revin fizic şi psihic. Ce frumos a fost la teatru “la lăptărie”!