E marţi seară şi mă duc pentru prima oară în Tête-à-tête, club din Herăstrău, aflat chiar vizavi de aşa-zisa grădină japoneză. Îmi rezerv bilet la telefon, cu câteva ore înainte. Spectacolul e programat pentru ora 20.00, dar începe, după cum m-am obişnuit, o jumătate de oră mai târziu. Totuşi, jună cum sunt, sper că voi apuca ziua când un spectacol dintr-un club din frumoasa noastră capital va începe la fix. Exagerez, nu? Că nici avioanele nu mai decolează fix la ora programată…
Ajung cu o jumătate de oră înainte, mă întâmpină o gazdă foarte prietenoasă şi serviabilă, care îmi rezervase o masă. Apreciez gestul, pentru că barul e plin de o mulţime de oameni care par angajaţii unei singure firme. Probabil au şi ei câteva ore de tihnă la un fel de petrecere. Se cunosc între ei, sunt gălăgioşi şi au cu toţii pungi roşii de la o cunoscută firmă de telefonie mobilă.
Se face linişte, se sting luminile, începe piesa. “Nişte d-ăştia”, scrisă şi regizată de Iulian Postelnicu, cu Leonid Doni şi Alexandru Papadopol. Pe cel din urmă l-am văzut jucând teatru doar pe vremea când era student. Sunt curioasă, recunosc. De ce să joace un star al telenovelei româneşti într-un club dintr-un parc, în faţa a câteva zeci de spectatori? Nu mă aşteptam, probabil din cauza prejudecăţilor.
Piasa are un haz nebun, parcă ar fi scrisă de un satirist cu state vechi. Firescul şi umorul replicii sunt autentice, despinse din situaţia pe care o înfăţişează. Doi angajaţi ai unui teatru, un actor şi un regizor tehnic, urzesc un plan de răzbunare împotriva şefului absent, care vrea să-i dea afară. Şi vorbesc, vorbesc, se contrazic, se iau la harţă, cugetă adânc, “din puţul gândirii”, îndrăznesc, dau înapoi, visează cai verzi pe pereţi. Greu să le rezişti, joacă bine umărul neaoş, între neghiobie şi ambâţ. Se agită, poate, un pic cam mult, dar asta numai dacă vrem să găsim neapărat un nod în papură. Antonio, interpretat cucerior de Leonid Doni, înzestrat cu adevărat pentru comedie, este “aluatul moale”, netotul blajin şi influenţabil. Cosmin (Alexandru Papadopol) este opusul lui, îngâmfatul orgolios care nu poate să nu aibă întotdeauna dreptate.
Piesa durează mai puţin de oră. Şi nu se poate să nu te prindă, oricât de elitist ai fi. E o comedie pentru toţi, cum nu prea se întâmplă în cluburile bucureştene şi nici în teatrul românesc în general. Un spectacol pentru publicul larg, pentru el conceput, deci accesibil, ceea ce criticilor de teatru sigur nu le miroase a bine din start. E un spectacol fără fasoane, direct, onest, care face ce-şi propune să facă: teatru pentru cei mulţi. Merge pe o situaţie scenică extrem de ofertantă pentru actori şi neplictisitoare pentru public. Interpreţii nu lungesc partitura, care are dimensiunea ideală, cât să spune ceva, dar să nu plictisească.
Plec bine dispusă, recunosc. Nu-mi pare rău că am venit. Şi nu mă simt păcălită. Am bănuit că e un spectacol haios şi atât. Şi uite că am avut dreptate. Deci clientul e mulţumit.
Print