Inutil să mai subliniez rolul subiectivității într-un asemenea demers. Dar câteva precizări ar fi necesare pentru clarificarea punctului meu de vedere: am început să văd sistematic teatru în 1994, prin urmare am ”pierdut” primii ani tulburi și fermecători când schimbarea a afectat scena românească. Din cercetări ulterioare am aflat care au fost spectacolele care au marcat o modificare structurală a viziunii despre teatru a românilor, iar dintre acestea nu am văzut Trilogia antică a lui Andrei Șerban, ci doar ”…au pus cătușe florilor” după Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater. Indiferent de accidentele de traseu personal, e limpede că aceste două producții din prima parte a anilor 90 au deschis în teatrul de la noi porțile spre un teatru ce integra în mod complex dimensiunea fizică și spre o nouă abordare creativă a spațiului de joc, schimbând accentul ce fusese până atunci pus pe interpretarea – adeseori subversivă – a textului dramatic.
Ulterior, au mai fost trecute și alte praguri importante în estetica spectacolului teatral românesc, chiar dacă poate că acestea sunt prea apropiate de momentul realizării acestei anchete pentru ca impactul lor să fie destul de vizibil. Pentru mine, acesta este criteriul pe care îl aplic în alegerea titlurilor cele mai bune, altfel am avut din fericire multe producții de un nivel remarcabil în acești 20 de ani, care însă nu au deschis noi direcții.
Teatrul ritualic, de exemplu, a fost în mod strălucit adus în scenă de Mihai Măniuțiu cu Săptămâna luminată – o creație despre care nu s-a discutat suficient la vremea aceea, și împlinit mai apoi de același creator în Electra. Ambele spectacole înglobau într-o manieră inovatoare dimensiunea sprituală ce lipsește adesea pe scena românească. Elizaveta Bam, semnată de Alexandru Tocilescu, adăuga o dimensiune sonoră spectacolului teatral de la noi, într-o manieră exploratorie, ce nu se înrudea nici cu ”revista” autohtonă, nici cu musicalul occidental, câștigându-și incomoda poziție de unicat. Reconfigurarea clasicilor a fost strălucit înscenată la noi de Radu Afrim cu Bernarda House Remix, dar mai ales cu Trei surori – moment de teatru care a contribuit la coagularea unui nou public și a deschis drumul unor abordări mai curajoase, scuturând praful tradiționalismului.
Momentul în care s-a revenit în forță și creativ la temele sociale – față de care se înregistrase o firească reticență vreme de peste un deceniu – a fost acela al spectacolului Stop the tempo, scris și regizat de Gianina Cărbunariu. Pentru mine, acesta rămâne cel mai important spectacol din deceniul 2000. Spectacolul jucat la Teatrul Luni din cafeneaua Green Hours de trei actori ”înarmați” cu trei lanterne, afirma implicit că impactul și consistența unui demers teatral/artistic nu țin neapărat de scena instituționalizată, nici de valoarea bugetului, sau de dimensiunea distribuției, ci de autenticitatea mesajului transmis. Subiectul fusese deja deschis de Florin Piersic jr. cu one-man-show-ul său Sex, drugs & rockn roll, precum și de Bash. O trilogie contemporană regizat de Vlad Massaci, dar Stop the tempo a fost, în plus, din punct de vedere tematic, spectacolul unei noi generații, generația crescută într-o societate liberă.
Print