Cristina Rusiecki: Spectacole care îmi răsar primele în minte când mă gândesc la teatrul românesc…

1…au pus cătuşe florilor, regia Alexander Hausvater, Teatrul Odeon

2.Richard III, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul Odeon, cu Marcel Iureş în rolul principal

3.Unchiul Vanea, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Ştiţi bancul cu ce bine era pe vremea lui Stalin? Eram aşa de tânăr… Aşa şi cu top 3 al dumneavoastră din ultimii douăzeci şi unu de ani, în condiţiile în care în timpul festivalurilor (deloc puţine) vedem câte trei spectacole pe zi. Îmi imaginez că nimeni nu poate fi atât de naiv să-şi închipuie că selectând trei spectacole emite Judecata de valoare pentru ultimele două decenii de teatru românesc. În ceea ce mă priveşte singurul lucru pe care îl pot face este să decupez – tăind în carne vie –, dintre montările care au lăsat efecte zguduitoare la momentul formării mele (de aici şi bancul cu Stalin de la început), pe vremea când senzaţiile erau mult mai proaspete decât acum. E vorba de spectacole din a căror vrajă/ impact nu am ieşit săptămâni întregi (l). Care s-au pliat, cu alte cuvinte, cel mai tare peste subiectivitatea mea, modificându-mi percepţiile despre teatru. Care, pentru nu ştiu ce motiv (aşa vine vorba, de fapt ştiu foarte bine), îmi răsar primele în minte când mă gândesc la teatrul românesc.

Lor li se adaugă, cumva, pe aceleaşi locuri, Cântăreaţa cheală, regia Tompa Gabor, Teatrul Maghiar de Stat Cluj, La Ţigănci, regia Alexander Hausvater, Teatrul Odeon, Jucăria de vorbe (Teatrul Tineretului Piatra Neamţ) şi Orfanul Zhao, ambele în regia lui Alexandru Dabija. Din aceeaşi perioadă nu uit nici Neînţelegerea şi Mizantropul, regia Tompa Gabor, Teatrul Maghiar de Stat Cluj sau Săptămâna luminată, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul Naţional Cluj, după cum ţin minte foarte bine efectul lăsat de 1794, regia Alexandru Darie de la Teatrul Bulandra. Din deceniul următor cel mai pregnant îmi stăruie în minte Nevrozele sexuale ale părinţilor mei şi Plastilina, regia Radu Afrim, Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti, apoi Bash, regia Vlad Massaci, Cum se face, regia Theo Herghelegiu, American Buffalo, regia Cristi Juncu, Natural Born Fuckers, regia Marcel Ţop, toate de la Teatrul ACT sau Drept ca o linie (cu Marius Manole în rolul principal), regia Radu Apostol. Iar dacă o să mă întrebaţi peste încă douăzeci de ani, cu siguranţă că în topul de atunci vor figura şi Deformaţii, regia Marcel Ţop şi Cucuie-n frunte, cu Tudor Aaron Istodor şi Radu Iacoban, ambele de la Teatrul LUNI Green Hours. Dar deocamdată sunt prea proaspete. Uite cum am făcut încetişor-încetişor un top 20. Şi câte-au mai rămas pe dinafară!

Cristina Rusiecki este critic de teatru.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.