Cronică de vară: “Cada cu picioare” la Godot Cafe-Teatru

 “Nu există nimic ieftin fără motiv şi scump fără valoare” spune un vechi proverb. După cum şi motivele sunt diferite pentru a merge la teatru, a căuta (începe / încheia) o relaţie sau a vinde / cumpăra o… cadă cu picioare… Pretextul pare suficient de solid pentru un anunţ la ziar, doar că adevăratele motive, de ambele părţi, nu ţin nicidecum de rubrica “Vânzări / Cumpărări”. Sau poate că da, atâta timp cât în lumea cea nouă banul cade întotdeauna cu un sunet plăcut pe podea. Atunci când există. Căci personajele americanului Werner Trieschmann nu prea au bani şi nici cu relaţiile interumane nu o duc mai bine. Dar asta nu le împiedică să încerce…

Timp de o oră şi un pic, pe scena de la Godot Cafe-Teatru, în Centrul Vechi al Bucureştilor, zece personaje aduc cu sine tot atâtea “felii de viaţă”, în stilul teatrului contemporan american. După mai bine de o jumătate de secol în care genul a tot căutat, timid, drumul către România, de câţiva ani pare să îşi fi găsit, în sfârşit, locul (zonele “underground” cu precădere), creatorii şi publicul (cei mai mulţi – tineri). Nu întotdeauna, însă, creaţiile sunt şi reuşite, căci, nu-i aşa, tortul alcătuit din felii poate cădea greu la stomac. Dar nu acesta este cazul piesetei “Cada cu picioare”, în care poveştile celor zece personaje au dimensiuni de îmbucătură, de mai-mai că îţi vine să ceri gazdei încă o porţie pentru acasă.

Premiera comediei a avut loc la Boston, în 1999, cu titlul original “The Clawfoot and Hot Tub Interviews”, acesta fiind, de altfel, şi firul narativ: o serie de “întrevederi” vânzător – potenţiali cumpărători ai unei căzi cu picioare. Lucru rar într-o suburbie americană liniştită (poate prea liniştită) cum este cea în care se petrece acţiunea. Şi prilej pentru eroina Olivia, tipul retras, recent ieşită dintr-o relaţie, să dea nas în nas cu toată crema masculină a cartierului: un “meşter al casei” – extrem de insistent, un toboşar rock – uşor tulburat, tatăl lui – hiperactiv sexual şi conjugal, un maseur gay – “ochiul şi timpanul” vecinilor, şi, în fine, Scott, un tânăr aparent normal, cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ. Dar, când previzibila lor relaţie nu va merge, este rândul lui Scott să scoată la vânzare cada cu picioare, motiv de amintire dureroasă, dar şi ocazie pentru o altă serie de întrevederi: o antrenoare de baschet şi volei – excitată hormonal, o colivăreasă de profesie – excitată morbid-emoţional, o hipiotă cu ceva probleme în zona alcool şi droguri, sau o amatoare de obiecte vechi, aflată în căutare de chilipiruri. De fapt, cu toţii caută ceva, pe cineva cu care să îşi împartă singurătatea într-o lume mult prea rigidă…

N-am să mă acuz că am povestit piesa. Cu atât mai puţin finalul (poate singura concesie făcută “feliei de viaţă americane”). Căci nu neapărat în scenariu stau hazul şi valabilitatea acestei montări, ci mai ales în celelalte elemente ale sale: doi actori, un regizor, un sunet grav de violoncel picurat printre momente şi o scenă. Pe care nici măcar cada nu apare, ci ne-o imaginăm undeva, în spatele fundalului negru. În schimb, actorii îşi schimbă pielea personajelor la vedere, ca la şcoală. Fiindcă avem de-a face cu profesionişti în domeniu: regizorul-actor-profesor Florin Zamfirescu îşi îndrumă protagoniştii precum pe studenţii domniei sale, punându-i în situaţii clare, bine definite, aparent simple, dar deloc simplist abordate. În rolul Oliviei şi al tuturor personajelor feminine – Ştefana Samfira, la rândul său cadru universitar, face o demonstraţie de Arta actorului, ca la clasă. I se alătură în rolul lui Scott şi al cohortei de masculi – Cristi Balint, a cărui experienţă multiplă în teatru, film, televiziune şi media îşi spune cuvântul în schiţele sale de portret. Împreună, cei doi actori trec cu lejeritate de la o partitură la alta, de la un personaj la altul, de la o situaţie la alta. Ca la şcoală.

“Examenul” le este evaluat cu notă maximă de un public ce stă cuminte în banca sa, pardon – la masa sa, într-o atmosferă pe care ar invidia-o orice teatru cu renume. Telefoanele nu sună în sală, conversaţiile între vecini sunt limitate şi şoptite şi, chiar dacă este liber la fumat, spectatorii nu abuzează de acest drept. În plus, reacţiile sunt sincere şi adesea spontane (chiar dacă uneori influenţate de concentraţia alcoolică), iar aprecierile – corect manifestate. În ceea ce priveşte structura, remarcăm în continuare preponderenţa feminină a publicului, dar şi o “fidelizare” a acestuia de la o săptămână la alta. Însă despre Godot Cafe-Teatru, ca loc dedicat evenimentelor culturale independente, s-a mai scris în “Yorick”, curând după lansare (https://yorick.ro/fericiti-sunt-cei-care-ajung-la-godot-cafe/), aşa că nu mai rămâne decât de salutat deviza verii: “Noi nu închidem Stagiunea!”

 

 

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.