Culoarea rodiei. Gândirea teatrală a unui regizor de film

Să ignori orice regulă a receptării

Un lung şir de simboluri exprimate prin intermediul mijloacelor teatrale şi transmise graţie tehnicilor cinematografice, aşa am rezuma filmele lui Paradjanov. Regizorul foloseşte aparatul de filmat dintr-o perspectivă a martorului direct, de aceea ai sentimental că planul optic al ecranului, care ar trebui să te apropie de o imagine prin îndepărtarea de ea, dispare aproape definitiv.

culoarea-r_255x195Această percepţie directă, vie a unei realităţi care se dezvăluie privirii este cu atât mai stranie cu cât viziunea regizorului se conturează din realităţi construite. Paradjanov urmăreşte artificialul, transformând firescul în simbol, depăşind, apoi, sensurile estetice şi filozofice prin înlănţuirea de imagini cu valoare în sine.

Compoziţia picturală şi dramatismul conflictului imagistic sunt elementele cele mai percutante ale filmelor lui Paradjanov. Simţi o emoţie a materiei atunci când regizorul tablourilor în mişcare lentă, al inexprimabilului care se materializează, inventează contrapunctul vizual ce dezechilibrează construcţia perfectă a imaginii. Simetria spartă a obiectelor, ca într-o oglindă subiectivă care modifică ceea ce captează, adăugând emoţie pariului cu perfecţiunea, încătuşează fiecare element în simbol. Rezultatul este o operă încuiată în sensuri, care ignoră orice regulă a receptării şi care îşi găseşte împlinirea în multitudinea de descifrări permise. Aici se întâlneşte artistul cu mişcarea suprarealistă până ajunge să se confunde cu ea. Dar întotdeauna, o predispoziţie pe filieră jungiană a arhetipurilor aduce, de peste vremuri, aerul legendar al folclorului armean.

“Dacă ar fi existat cinematograf în Evul Mediu, aşa ar fi arătat!”

culoarea-rodiei_272x1811Criticul francez de film Serge Daney spunea referindu-se la Serghei Paradjanov: “Dacă ar fi existat cinematograf în Evul Mediu, aşa ar fi arătat!”. Dar şi teatrul Evului Mediu încarna ritualul pe care îl regăsim în desfăşurarea filmelor lui Paradjanov. Regizorul este preocupat de film, în aceeaşi măsură în care se simte atras de pictură, literatură, muzică sau teatru. Paradjanov este expresia unui traseu artistic, un decupaj generos din istoria culturii în care excelează trăirea prin experienţă ritualică, folclorică, simbolică, urmărind întoarcerea la natură şi la valenţele ei prime. “Din natură ne naştem şi în natură ne în­toar­cem. Natura trebuie omagiată cu toate adevărurile ei, cu toate idealurile, materni­tatea, originile ei”, declara regizorul într-un interviu.

Paradjanov redescoperă decorul natural şi îl plasează, prin intermediul aparatului de filmat, în cea mai confortabilă lumină artistică. Obiectele, peisajele, costumele, chipurile oamenilor par trecute prin retuşul efectelor speciale. Pentru “Sayat Nova / Culoarea Rodiei” (producţie 1969 a studiourilor Armenfilm, cu: Sofiko Ciaureli, George Gegecikori, Medeea Bibileişvili), regizorul povesteşte că nu a folosit nici un astfel de mijloc de recreere a realităţii. “N-am avut nici suficientă lu­mină, nici un venti­la­tor, nici posibilitatea de a face efecte speciale. Cu toate acestea, cali­tatea filmului este de necontestat. Rezultatele au fost aparenţa unui mediu realist, primitiv, ca într-un sat tipic sau într-un mediu de stepă. Mici curcani făcuţi să arate ca nişte curci… un basm modelat de la o situaţie reală…”. Avem aici sâmburele unei teorii despre nerealismul artei şi efectul estetic al mijloacelor artificiale: “Dacă am avea nevoie de un tigru, aş face un tigru dintr-o jucărie şi aş crea un efect mai intens decât dacă aş avea unul real. Un tigru din zdrenţe, care să-l sperie pe eroul principal, ar fi mai interesant”. Pare a fi gândirea unui regizor de păpuşi şi marionete, care cunoaşte efectul obţinut prin contrastul mijloacelor.

sergeiparadjanov_200x263Iar aceste răsturnări artistice ale realităţii pe care Paradjanov le aplică în filmele sale se potrivesc figurii legendare a trubadurului Harutiun Saiadian (1712- 1795), cunoscut şi ca “ultimul aşug” (rapsod), a cărui viaţă este urmărită în eseul cinematografic “Culoarea rodiei”. Filmul înseamnă adevăr „doar dacă reuşeşti să transpui în imagini durerea, speranţa, dragostea, frumuseţea”. Ca într-un basm poetic popular, purtând însemnele armene, dar transfigurând un ritual universal al copilăriei, iubirii, creaţiei, religiozităţii, morţii, Paradjanov controlează timpul, dând sentimentul ancestralului încremenit în realitate. Acţiunile sunt derulate cu încetinitorul, ca şi cum ar folosi efectul de lupă, dilatând secundele filmice după ritmul iniţiatic al acestei lumi primordiale. Senzaţiile vizuale, auditive, olfactive sunt determinate cu precizia unui alchimist. Senzorialul poate fi un nivel de înţelegere al filmului lui Paradjanov. Dar lichidele care se aud şi se văd curgând, culorile care se preling (culoarea rodiei pe imaculatul alb sau vopselele care se scurg din lâna proaspăt vopsită într-un fel de ceremonie a spălătoreselor), muzica şi clopotele bisericii care răsună te acaparează şi te mută în ritmul arhaic al filmului.

Teatrul Oriental şi filmul

Tehnic, dezvăluie posibilităţile cadrului fix, teatral, al privirii suspendată într-un singur unghi, care oferă o perspectivă tridimensională pe verticală şi unidimensională în adâncime ca într-un tablou. Cadrele cu mişcări lente ale actorilor sau animalelor care trec prin faţa aparatului de filmat se aseamănă cu o reprezentare scenică, decupată cromatic, conturată de obicei în alb sau negru. Fiecare ieşire din cadru are forma unei ieşiri din scenă, regizorul impunând o nouă convenţie spaţiilor naturale, le limitează într-un cerc închis căruia îi suprapune valoare simbolică. De fapt, sensul aparatului pare să fie acela de a contura scena în care actorii vin să ofere reprezentaţia unui ritual, într-o manieră asemănătoare teatrului oriental. Actorul este un bun tehnician, care deţine controlul absolut asupra mişcărilor şi vocii, expresivitatea este determinată de gest, costum, machiaj, mască. Expresivitatea actorului trebuie să se manifeste în compoziţia fixă a unei măşti. Vestmintele şi gesturile, la fel. Emoţia vibrează doar la nivelul imaginii. Să nu uităm nici dimensiunea cromatică prin care se prezintă teatrul oriental. Albul, roşul, negrul, care inundă ecranul îşi pot găsi rădăcinile aici, dar şi în folclorul armean unde simbolizează puritatea, dragostea chinuitoare, moartea. Toate aceste elemente „auxiliare” devin mijloace şi procedee de transfigurare a realităţii în care spectaculosul poartă însemnele ceremonialului.

Regizorul deschide alegoric filmul şi încadrează povestea între coperţile unei cărţi, transpunând privitorul în spaţiul culturii şi al imaginarului. “Cărţile se cuvin bine păstrate şi citite/ Că-ntr-însele se-nchide şi Sufletul şi Viaţa”, spune un personaj bizar în “Culoarea rodiei”. Apoi imaginile se derulează după logica trăirilor interioare ale personajului principal, toate fiind fixate printr-o ideogramă. În acest punct, Paradjanov duce mai departe moştenirea “montajului ideogramic”, prefigurat înainte de Eisenstein.

Privitorul porneşte pe un traseu biografic filtrat în visul suprarealist, explicat de imaginaţia lui Paradjanov prin versurile lui Harutiun Saiadian. Oniricul învăluie toată atmosfera şi dă voie oricărei asocieri de termeni, imagini, simboluri şi idei. Parcă devenim martori la marele vis al creaţiei, al zbaterii şi al chinurilor, al iubirii şi al ridicolului. Paradjanov controlează milimetric lumea inventată, dar se îndepărtează de ea şi parcă ne zâmbeşte ironic. Strecoară aproape didactic un gest repetat la infinit, tensionat şi dramatic ca în teatrul absurdului, ca apoi să ne trimită printr-un detaliu calculat în lumea filmelor mute. Iar acest mecanism determină mutaţii la nivelul imaginii: oamenii devin reprezentări strict estetice, la fel cum obiectele conduc spre un sens filosofic. “Ţelul meu este să creez imagini. Savcienko, mentorul nostru, ne-a încurajat să ne schiţăm gândurile şi să le redăm într-o formă plastică. La Institut trebuia ca toţi să ne desenăm gândurile şi, când am dat primul examen, ne-au dus într-o cameră şi ne-au spus: desenaţi ce vă place!”. Paradjanov a încercat să distrugă prin imagine forma realităţii, îmbrăcând gândurile cu puterea imaginaţiei, instaurând regula evadării realului într-un imaginar poetic, religios, arhaic.

Cuvinte încarnate în imagini

the-color-of-pomegranates011_200x1492“Culoarea rodiei” este un poem ale cărui cuvinte s-au încarnat plastic în imaginea alegorică a unei lumi magice. Poetul are acces la misterul lumii prin joc şi cunoaştere, iubire, religiozitate, în funcţie de vârstele pe care le parcurge. Aceasta este şi structura raţională a filmului, dar construcţia estetică întrepătrunde episoadele prin imagini poetice tulburătoare. Copilul se contopeşte cu tânărul, iar sufletul bătrânului poet care moare ia forma copilului şi este condus dincolo, spre un alt mister, de doi îngeri cu aripile frânte. Există continuitate între imaginile pe care regizorul le inserează, dar fiecare alegorie este explicată printr-o altă alegorie, ca o carte ce te trimite spre o altă carte, intenţia având dimensiunea metaforică a unei biblioteci.

Pe cât de cuceritor şi “frumos” ca imagine este filmul lui Paradjanov, pe atât este de închis în codul greu accesibil al unei culturi pentru iniţiaţi. Nu urmărim aici să explicăm opera acestui regizor atât de încifrat în imagine, pot fi tomuri de pagini separate. Tehnica după care îşi construieşte opera imagistică este la fel de fascinantă. Paradjanov rămâne încă un mare mister de descoperit pentru estetica cinematografică şi teatrală. Urmele “strămoşului uitat” se regăsesc pe scenă şi în film, revendicând o noutate de mult trăită, dar neasimilată cultural.

Sayat Nova / Culoarea Rodiei“, regia Serghei Paradjanov, producţie 1969 a studiourilor Armenfilm, cu: Sofiko Ciaureli, George Gegecikori, Medeea Bibileişvili)

Print

2 Comentarii

  1. spectator 02/03/2010
  2. yorick.ro 13/05/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.