Am văzut (prea rar, din păcate) şi am auzit (din fericire ritmic) ce se mai întâmplă la Ateneul Tătăraşi din Iaşi. Echipa condusă de Liviu Brătescu mai are cinci ani până când va serba veacul de existenţă al acestei instituţii culturale complexe, cu public format şi magnetism special. Din punct de vedere teatral, stagiunea 2013 – 2014 a Ateneului Tătăraşi (care, cu şase premiere pe an, poate fi invidiat de destule companii având strict acest obiect de activitate) s-a încheiat cu două spectacole, „Titanic vals”, după Tudor Muşatescu, în regia Mihaelei Arsenescu-Werner, şi „Cerere în căsătorie”, după A. P. Cehov, în viziunea lui Radu Ghilaş, ambii actori ai Naţionalului din capitala Moldovei.
Pe cea din urmă am văzut-o deunăzi şi recunosc că m-au uimit verva şi rafinamentul subtextelor unei opţiuni scenice pe cât de neaşteptate, pe atât de coerente. Este evident că echipa de creaţie a rezonat la unison, într-un soi de farsă politică a cărei cheie locuieşte într-un dat (implacabil, dar deloc convenabil) al condiţiei umane.
Spaţiul imaginat de scenograful Cătălin Târziu este, din acest punct de vedere, extrem de inspirat în minimalismul său relativ. Fundalul funcţional este unul al pândei eficiente: un fel de foişor de vânătoare, în dreapta, şi o căpiţă de fân în stânga, totul intens cromatic, vazele ori găleţile cu flori urmând să acţioneze, mai în faţă, inclusiv ca instrumentar în folosul dinamicii actoriceşti. Sacii (de grâne, de pildă) vor hrăni, pe măsură ce povestea se dezvoltă, ba viaţa, ba elanurile, ba sărbătoarea, ba decepţiile, ba instinctul crimei.
„Căsătoria” lui Radu Ghilaş este una muzicală, pentru că devine act analitic ce îşi propune să descopere care corzi ieşite din firescul muzicalităţii produc conflictul. Dacă nu cumva (cum tare mă tem că sugerează spectacolul şi, evident, nu fără motiv) aşa sună ele de la natură, într-un univers dezacordat încă de la Big Bang încoace. Drept pentru care Lorette Enache şi Dragoş Cohal au fost chemaţi să deseneze spaţiul coregrafic şi, respectiv, sonor al poveştii. În consecinţă, cuplurile sunt duble, androgine ar spune cei cu gustul mitologiei, iar eventualul lor arbitru, Stepan Stepanovici, prea pătruns de duhul vânătorii şi al dansului cu puşca, în niciun caz nu va fi factor de echilibru. Lasă că nici prin gând nu pare să îi treacă asta, ci, probabil, doar comoditatea unui aranjament ţinând strict de coordonatele unui prezent relativ. Că mistreţul personaj (o dovedeşte şi pălăria cu bot şi colţi de porc sălbatic) e condus sigur pe sine de Emil Coşeru nu e de mirare, actorul având din plin experienţa necesară şi ştiinţa nuanţelor relevante. O surpriză specială însă se dovedesc ceilalţi patru actanţi care susţin, în dublet, conturarea Nataliei Stepanovna şi a lui Lomov. Vorbeam mai înainte de androgin or, spre asta se îndreaptă sugestia regizorală: entitatea bipedă suficientă sieşi, sensibilă, de altfel, dispusă compromisului cutumier, dar în incapacitate de comunicare, în definitiv, ca orice subiect complet. Nu însă şi lipsit de haz, căci, totuşi, despre comedie este vorba, fie ea şi cu final scrâşnit. Aşadar, Natalia Stepanovna (Cezara Fantu) circulă prin scenă însoţită de acordeonul şi vocea extraordinară ale lui Daniel Bîrlescu, partea exuberantă, de sonoritatea rusească, pendulând între veselă inconştienţă şi beţie dubitativă, a personajului feminin de peţit. Lomov (Codrin Dănilă) ar fi polul sentimental, valsat, nesigur pe sine şi pe lume, a cărui explicaţie de substanţă vine dinspre vioara Mirelei Iluchianu.
Impresionanţi aceşti patru tineri actori/muzicieni, făcând faţă cui brio maestrului-profesor-partener de poveste Emil Coşeru. Naraţiunea este continuu sub semnul suspiciunii, lucru pe care îl afirmă încă din primele secunde ale spectacolului vioara Mirelei Iluchianu, aproape ducându-te cu gândul la versurile lui Arghezi: „o fi fost mă-ta vioară, trestie ori căprioară”. Cam aşa îşi şi creionează Codrin Dănilă personajul ajuns la vârsta critică, insomniac şi cardiac pe deasupra. În faţa sa, colţii de mistreţ ai istoriei celei căreia ar trebui să i se ceară mâna şi, prin urmare, inevitabilele gene (cele din ADN, nu ale pleoapelor) ale Nataliei. De aici, strategia cererii în căsătorie şi stările conflictuale continuu dublate ori substituite muzical, cu efect special şi de public, şi semantic. Două paturi pe rotile (în egală măsură vehicule pentru produsele moşiei) se alătură şi se despart pentru a încheia în rol de baricadă, de tranşee pentru noi războaie previzibile. Disputele pentru Poiana Boilor ori pentru abilităţile celor doi câini de vânătoare devin, aşa zicând, ocazii iar nu cauze. Poate prea accentuate în realitatea politică directă, dar de înţeles la nivelul polemic propus de Radu Ghilaş.
Fiindcă, după cum spuneam la început, regizorul mizează pe o intenţie, pe o decodare politică, iar aceasta funcţionează, chiar dacă închide oarecum unghiul, devenind unealtă de decodare a conflictelor europene din ultimul veac (ba chiar veacuri). În aşa context, nici nu-i de mirare singurătatea, nu una marqueziană, deşi nelipsită de luxurianţă, de exotism, ci una căutându-şi echilibrul (când oare se va găsi?) de-a stânga şi de-a dreapta şi a Prutului şi a Nistrului. Evident, astfel cererile în căsătorie (ghilimetate sau nu) nu pot fi decât acte ratate (şi în sens psihanalitic) sau acte de agresiune (şi aici şi-ar avea rostul noţiunile lui Freud). „Şi aşa mai departe”, vorba personajelor lui Cehov, căci mai e încă din istoria care îl revoltă pe Radu Ghilaş, întrucât, pătrunsă de muzicalitate mai pregnant ori mai andante, pizzicato sau în armonice bizare, saga se deapănă aşa, mai departe.
Print