Curajul simplităţii

De ani buni, despre spectacolele Teatrului Nottara se scrie puţin în presă. Motivele sunt mai multe: instituţia nu stă tocmai bine la capitolul „comunicare”, fiind foarte zgârcită cu informaţiile (chiar şi cu cele de pe site-ul propriu), multe spectacole au un aer vetust, repertoriul are, şi el, bizareriile lui etc.

Despre montarea piesei „În Piaţa Vladimir”, de Ludmila Razumovskaia nu au apărut prea multe comentarii critice… Din inerţie, din obişnuinţă, din prejudecată? Sau pentru că „şi tăcerea e un răspuns”? Tot ce se poate.

Petru Hadârcă, regizor basarabean, la un moment dat director al Teatrului Naţional din Chişinău, a mai montat în teatrele din România. De data aceasta, şi-a asumat riscul de a pune în scenă o piesă care nu poate rezista decât prin actori de forţă, o piesă cu partituri extrem de solicitante pentru interpreţi. „În Piaţa Vladimir” aduce în faţa publicului două personaje plămădite din spiritul care defineşte identitatea rusească, două personaje care se regăsesc numai pentru a se despărţi, prinse în mecanismul implacabil al unei existenţe neiertătoare.

Odată găsiţi actorii potriviţi, Luminiţa Gheorghiu, cunoscută publicului larg mai ales din filme din ultimul deceniu şi mult premiate, şi Emil Hossu, treaba e ca şi făcută. Regizorul poate monta o piesă care să se poate juca şi pe o aripă de avion, cum mărturisea că şi-a dorit.

Datorită celor doi actori, nedreapta soartă din care nu pot ieşi Vera şi Pavel nu se transformă pe scenă într-o peltea leşioasă şi leşinată. Regizorul mizează pe actori în primul rând, iar actorii mizează pe simplitatea neemfatică, pe variata gamă de stări dintre umor şi nefericirea cea mai amarnică. Mijloacele scenice pe care regizorul le pune la lucru sunt minime: o scenografie discretă, o coloană sonoră în pateticul spirit rus, tocmai pentru că interpreţii nu cad în pateticul şi în dramatismul demne de alte epoci ale teatrului.

Cum nu se apelează nici la cel mai mic artificiu regizoral, spectacolul decurge lin şi forează adânc în emoţiile spectatorului. Din sală nu se simte vreun demonstrativism. Povestea şi actorii fac spectacolului, lipsit de orice „intruziune” din partea regizorului care să orienteze atenţia. Astfel că, reîntâlnindu-se după decenii, Vera şi Pavel, nefericiţi trăitori într-o Rusie săracă şi lipsită de orizont, prinşi într-o viaţă în care nu se întâmplă niciodată nimic bun, întruchipează, fiecare, omul care a ajuns şi omul care ar fi putut fi. Preţ de aproape două ore, sunt victime ale unei jertfe pe care nu şi-o doresc. Niciunul dintre ei nu este compatibil cu fericirea şi nici măcar cu bucuria.

Simplitatea funcţionează ca o cheie cu care actorii o răsucesc pentru a pune în lumină omenescul personajelor şi caracterul lor universal, reprezentat netezist pe scenă. Vera şi Pavel sunt, de fapt, peste tot…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.