Cea mai recentă premieră a Teatrului din Sibiu, inclusă şi în programul ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru, care va începe la sfârşitul lui mai, îi aparţine lui Silviu Purcărete şi e cel de-a şaptea montare a regizorului la „Radu Stanca”. De data asta, e vorba despre Caragiale, „D’ale carnavalului”.
Fidel textului, Purcărete construieşte un spectacol în care cuvântul, sunetul şi imaginea sunt aşezate poate într-un echilibru mai sensibil decât în alte producţii ale lui. Lumea lui Caragiale e adusă în scenă într-un amestec de naturalism şi stranietate, aşezate şi ele, cum spuneam, într-un echilibru sensibil… Mahalaua Bucureştilor sfârşitului de secol XIX, cu poveştile ei de amor, cu trădări, cu parfum(uri) şi „odicoloane”, cu mirosuri (de mici, de ceapă sau de bere…), cu pământ, cu sunet, cu muzică şi cu personajele ei pe jumătate pitoreşti, pe jumătate (prea)omeneşti, pe jumătate desprinse din vederi vechi, pe jumătate rupte din revistele contemporane, se creează la vedere. Actori, costume şi obiecte de decor coboară toate dintr-un camion uriaş, singura „prezenţă” din scenă la începutul spectacolului, şi mobilează un spaţiu gol. Regia deschide o pistă falsă. Porneşte pe ideea de teatru-în-teatru, actorii ambulanţi înalţă decorul, întind covoare peste pământul care umple scena, încropesc o schiţă de „frizeria lui Nae Girimea”, cântă şi se mişcă în povestea pe care „o joacă”, îşi trăiesc puţin comic, puţin dramatic micile drame, dar la sfârşit… nu se întorc în lumea lor din camion. Rămân stăpâni în propria poveste. În fapt, e mesajul mai mult sau mai puţin subliminal transmis de regie. Că lumea lui Caragiale nu e (doar) teatru. Actorii intră în scenă, creează „monştri” în apele oglinzii şi nu mai pleacă… pentru că oglindiţii sunt în sală.
Când decorul (semnat de Dragoş Buhagiar) e montat, şi frizeria lui Nae Girimea e gata să-şi primească personajele, hârtia se dă jos de pe peretele de oglinzi din partea dreaptă, iar senzaţia e în permanenţă aceea că reflexia tuturor obiectelor şi a actorilor care se perindă prin poveste sporeşte stranietatea. Şi „D’ale carnavalului” nu rămâne doar în spaţiul comediei. Regizorul adânceşte apele şi caută zona sensibilă, în care devine evident că „îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”.
Jucându-se tot timpul cu planurile şi alternând stări şi situaţii pe muchie de cuţit, Silviu Purcărete descâlceşte firele textului, expunând aproape ca-ntr-o vitrină relaţiile dintre personaje, care se desenează firesc. Scenele sunt decupate, dar nu funcţionează niciodată singular, iar impresia de ansamblu e dată tocmai de felul cum sunt tăiate şi apoi montate. Muzica lui Vasile Şirli, compusă special pentru spectacol, are un rol foarte important în crearea acestei impresii de unitate în diversitate… pentru că, pe de o parte, acţionează ca un liant – chiar de la prima scenă, când actorii înalţă decorul murmurând un cântecel-leitmotiv –, pe de altă parte desface frumos tablourile, topindu-le apoi unul într-altul şi creând legături între cântecul de mahala de atunci şi de acum.
Întregul vârtej de situaţii şi întâmplări curge firesc, textul lui Caragiale este păstrat ca atare, qui-pro-quo-urile sunt construite „fără mască”, regia mizând nu pe farmecul carnavalului care se desfăşoară la vedere, ci accentuâmd în permanenţă planul secund, „carnavalul” dinlăuntru. Motiv pentru care îngroşările evident asumate şi accentele puternice, aproape naturaliste, aşa cum spuneam, pun în evidenţă prin reflexie, ca-n oglindă – ca-n oglinzile din frizerie – ceea ce se află dincolo de stratul de suprafaţă. Dacă la suprafaţă e vorba despre o femeie trădată în amor şi care suferă „peste poate”, Ofelia Popii o duce pe Miţa într-o zonă în care se intersectează „dramele Parisului” şi „Basic Instinct”. Iar în Pampon (cu siguranţă cea mai puternică imagine-interpretare a spectacolui), Constantin Chiriac creează un personaj pe jumătate grotesc, pe jumătate înduioşător, în care poezia mahalalei bucureştene din alt veac se întâlneşte cu grobianismul viu de secol XXI, dar nu de mahala… Scena în care Pampon intră fluturând banii, cu muzicanţii după el (trupa D’ALE BAND), e doar unul dintre exemple.
O problemă nu pe deplin rezolvată ar fi însă cea a celor trei Didine (Cristina Ragos, Raluca Iani şi Serenela Mureşan). Regizorul a ales acestă formulă în care personajul Didinei să fie multiplicat. Şi, dacă în scena carnavalului, unde se poate justifica tocmai prin jocul de măşti ce presupune schimb de personalităţi şi personalităţi multiple, în celelalte ipostaze, precum cea din frizeria lui Nae Girimea, soluţia nu mai este veridică. Impresia este sporită chiar de distribuirea replicilor Didinei tuturor celor trei actriţe, aşa încât personajul se rupe… Despre celelalte interpretări aş spune că rămân mai toate în zona „corect”, fără să iasă nici din povestea lui Caragiale şi nici din cea a lui Purcărete.
Finalul mizează din nou pe stranietate. Decorul se strânge, scena se goleşte, dar de la masă nimeni nu se ridică.
Print