„Dacă n-ar fi existat religie şi muzică, m-aş fi făcut paznic de bordel”

„Dacă nu ar fi existat religie şi muzică, m-aş fi făcut paznic de bordel…” sau „Nu există o fiinţă mai umană decât românul. Asta e nenorocirea.” După ce am văzut „Ispita Cioran” a lui Gavriil Pinte, m-am întrebat care dintre afirmaţii se potriveşte mai bine spectacolului, ce reface un drum imaginar al lui Cioran spre Răşinari, şi acelui personaj Emil Cioran pe care el l-a creat pentru proiectul de la Sibiu.

Se împlinesc anul ăsta 100 de ani de când Cioran s-a născut la Răşinari. 100 de ani în care a străbătut un drum doar „dus”, niciodată „întors”, din satul de lângă Sibiu spre oraşul acesta pe care l-a iubit „mai mult decât pe oricare altul pe pământ”, de aici spre Bucureşti şi în cele din urmă spre Paris, după ce, la 23 de ani scria „Pe culmile disperării”. Acest traseu interior, o biografie smulsă dintre paginile textelor lui şi refăcută la graniţa volatilă la care se întâlnesc subiectivul şi obiectivul, îl reconstituie regizorul Gavriil Pinte (autor al scenariului şi al coloanei sonore deopotrivă) pentru spectacolul-proiect „Ispita Cioran” al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu.

Încadrat într-o estetică proprie, poate mai vizibil definită decât în cazul altor creatori („Un tramvai numit Popescu” şi „Ghidul copilăriei retrocedate” o arată clar), dar care nu alunecă în manierism, deşi permutările par limitate, „Ispita Cioran” este o experienţă în sine. Sau un spectacol (deşi cuvântul „spectacol” mi se pare limitativ în acest caz) pentru care merită să vii la Sibiu. Povestea începe în pădure, la intrarea în Muzeul Astra, continuă în tramvai, un drum de aproape o jumătate de oră până la Răşinari, cu câteva opriri pe traseu şi cu popasul de readucere aminte de la Răşinari, apoi drumul înapoi spre Sibiu. Marele merit al regiei – dincolo de ideea în sine de a reface la propriu drumul niciodată refăcut al lui Cioran şi dincolo de felul cum foloseşte traseul în sine, pădurea, spaţiul improvizat de la Răşinari de la „Teatrul Popescu” (ce tot lui îi aparţine) – este felul cum decupează textele. Păstrează substanţa, păstrează misterul, le păstrează savoarea amară care a îmbătat atâtea minţi însetate de plăcerea de a se lăsa în voia disperării sinucigaşe, pe care Cioran însuşi n-a trăit-o decât exorcizând-o pe hârtie… Păstrează zbuciumul unei minţi chinuite de blestemul şi darul de a fi aparţinut prin naştere unei culturi minore, unei ţări pe care a iubit-o şi a urât-o cu patimă, aşa cum a iubit şi a urât şi viaţa, chinuite de blestemul şi darul de a se fi născut şi de a se fi născut român, într-un neam lipsit de demnitate şi moale, care s-a lăsat mereu să alunece sub vremi şi din robia căruia a încercat să scape plecând în Franţa şi devenind rob unui exil care l-a chinuit în aceeaşi măsură…

Păstrează pendularea permanentă între pământ şi cer, între (prea)omenesc şi Dumnezeu, între aici şi acolo, între nimic şi tot, între spaimă absolută şi lipsă de speranţă absolută, între copilărie şi moarte, între bordel şi chinurile iubirii descoperite la 70 de ani, între inocenţă înnăscută şi căutarea inocenţei pierdute, între Răşinari şi Sibiu… În cele două ore, cât durează spectacolul, Gavriil Pinte recompune imaginea unui Cioran care caută un drum şi se caută pe sine printre amintiri decupate de altcineva. Asistă la spectacolul propriei vieţi în care este în acelaşi timp actor şi spectator.

Într-un colţ de pădure, o întoarcere în timp la început de secol XX… Femei în rochii lungi şi albe, cu umbreluţe dantelate, care se dau în leagăne improvizate printre copaci şi bărbaţi în costume negre de seară prăfuite… Ceva din înfăţişarea lor, chipul alb, cadaveric, blochează întoarcerea în timp. Asta este, de altfel, propriu esteticii lui Gavriil Pinte. Recompune moartea la vedere. Personajele lui sunt asumat fantomatice, ieşite din moarte, doar în alb şi negru. Peste tot, simboluri ale morţii (scenografia îi aparţine Roxanei Ionescu), păsări ciudate, cenuşă, urme de lemn ars, măşti întunecate, sunet de toacă. Ceea ce se întâmplă în pădure, înainte de urcarea în tramvai, este un fel de prolog în care Cioran însuşi – singurul îmbrăcat în palton gri şi fără să poarte patina morţii pe chip, asemenea celorlalte personaje care-i vor bântui reîntoarcerea –, în acelaşi timp cu spectatorii, va intra în propria poveste a lui Cioran – „Cine sunt eu?”. Marius Turdeanu creează un personaj cu totul surprinzător prin felul cum oscilează între tenebrele şi luminile lui, parte inocent şi revizitându-se cu inocenţă şi surprindere, parte revoltatul şi chinuitul care propovăduia sinuciderea. Şi ceea ce este cel mai important la Marius Turdeanu e că nu imită o imagine despre Cioran, ci şi-l asumă într-o cheie proprie. Restul distribuţiei se supune viziunii regizorale, în care importantă e, să spunem aşa, povestea, nu povestitorul…

Timpul începe se curgă invers, tramvaiul porneşte şi odată cu el amintirile unui Cioran care-şi revizitează copilăria şi se apropie, cu fiecare cuvânt, de ceea ce era înainte să plece spre Sibiu – plecare echivalând cu drumul fără întoarcere spre Paris şi spre „culmile disperării”. Peisajul în sine, dealurile dinspre Răşinari, pădurea, cerul, norii („norii sunt eu”), totul face parte din scenariu. Călătoria este în sine, nu doar imaginară, iar graniţele convenţiei se deschid cu totul altfel decât într-o sală de teatru. Pe traseu, tramvaiul are două opriri. Gânduri şi spaime materializate scenografic, din nou întruchipări ciudate, măşti aşezate printre copaci, dubluri ale propriului eu îl aşteaptă peste tot, construiesc schelete din lemn, îi strigă propriile cuvinte, se fac auzite cu orice preţ, atunci când sunetul nu mai pătrunde prin geam, se strecoară înăuntru, în tramvai, tuburi de plastic care funcţionează ca portavoci… gândurile sunt mai puternice decât el. Demonii proprii materializaţi în euri nesfârşite se întorc şi-i repopulează un drum căruia nu-i caută cu adevărat întoarcerea. Pe măsură ce tramvaiul se apropie de Răşinari, pădurea se răreşte, peisajul se deschide, iar Cioran îşi aminteşte pe rând, mama, sora (fantome care de altfel îl însoţesc tot drumul), moartea lor, telegramele primite la Paris… şi apoi, beţivul satului, omul pe care-l admira cel mai mult, pentru că era singurul care ştia să trăiască. Această permanentă oscilare între ceea ce ar fi vrut să fie, un om care să nu fi citit niciodată o carte, şi spaima nemărturisită că ar fi putut fi asta o surprinde spectacolul lui Pinte. Această permanentă oscilare între „a te mulţumi să priveşti” şi „a vrea să înţelegi”…

La Răşinari, întâlnirea e chinuitoare. Amintirile, materializate în mici spaţii de joc, mici scene acoperite de o cortină albă pe toate cele patru laturi, încep să ardă din interior, ca o explozie a creierului chinuit. Şi din ele ies aceleaşi euri multiplicate, toate purtând în mâini şi pe haine simboluri ale timpului dispărut (umbrele cu spiţele goale, păsări ucise atârnând pe trupuri…), îi vorbesc iar şi iar despre fiinţă şi nefiinţă, despre viaţă şi moarte, despre Dumnezeu şi religie şi despre chinul de a fi şi de a nu fi. La Răşinari, locul copilăriei pierdute, Cioran nu-şi regăseşte inocenţa. E un joc aproape crud cel căruia îl supune Gavriil Pinte, căci îl „obligă” „să se întoarcă” în singurul spaţiu care i-ar fi putut reda tot ce-a pierdut şi să înţeleagă că ce e pierdut rămâne pierdut… lucru pe care el însuşi n-a avut curajul să-l asume în viaţă.

Întoarcerea spre Sibiu dezvăluie un om deja învins de viaţă. Şi supus. Iubirea lui de bătrâneţe pentru o fată de 30 de ani este suprema ironie. Şi moartea care-şi ia revanşa finală, asemenea. Imaginea unui Cioran bătrân, cu minţile rătăcite, care face cu mâna la geamul tramvaiului, în care tu, călător şi spectator, ai urcat împreună cu el, tânăr, cu doar o oră mai devreme, este tulburătoare.

Un joc de-a timpul şi cu timpul, în permanenţă marcat… În spectacolul lui Gavriil Pinte ora este întotdeauna spusă cu voce tare şi este întotdeauna cea reală: „ora 3 şi 15 minute, 3 iunie 2011”. Niciodată în istoria timpului acest moment nu se va repeta. De aici impactul puternic pe care-l creează amestecul de ireversibil. Al Timpului şi al timpului scenic deopotrivă. Flăcările de la Răşinari vor arde iarăşi, dar niciodată la fel şi niciodată la ora 3 şi 15 minute, pe data de 3 iunie 2011. Şi totuşi, astăzi, la ora x, pe data y, or să ardă din nou, la fel ca atunci…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.