Dacă nu conteşti, nu exişti!

A 22-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru s-a încheiat aseară după zece zile în care au fost şi multe spectacole, şi multe discuţii (de toate felurile), şi lansări de carte, şi întâlniri mai mult sau mai puţin informale cu publicul, şi ateliere, şi un workshop dedicat lui Strindberg. Un festival evident echilibrat, cu montări pentru gusturi diverse, cu evenimente conexe interesante, fără spectacole din străinătate – cu o singură şi fericită excepţie –, cu secţiuni numeroase, care au stârnit reacţii diverse, cu locuri (prea) puţine pentru public (moda gradenelor e în plin avânt), cu mici cozi studenţeşti la intrarea în săli etc. Peisajul este mereu vechi şi mereu nou, doar cozile de la intrare parcă s-au mai subţiat de pe vremea studenţiei mele şi amploarea evenimentului în sine parcă s-a mai diminuat.

Ceea ce nu s-a schimbat însă (o fi bine, o fi rău?!) sunt veşnicele discuţii-dispute legate de selecţie, de spectacolele invitate, de gustul selecţionerului, de ce anume ar trebui să fie prezentat în FNT şi ce nu… Toate lăsând să se vadă prin presă (câtă a mai rămas), pe Facebook (că e la mare modă) şi pe oriunde e posibil să te vadă/ audă cineva multe opinii, de obicei contra, pe o idee mai mult sau mai puţin tipic românească, anume că, dacă eşti contra, pari mai deştept şi ai mai multe şanse de a ieşi în faţă. Cu cât combaţi şi conteşti mai mult şi mai tot, cu cât mai fără argumente, cu atât mai bună imaginea pe care ţi-o creezi – căci trăim într-o societate nu numai „fără prinţipuri”, dar care se supune dictaturii imaginii mai mult ca oricare alta. Ca atare, a avea o opinie a devenit sinonim cu a avea o opinie anti… Ceea ce e pro e clar că nu contează, e o chestie moale şi lipsită de personalitate. Dacă nu conteşti, nu exişti!

Am să-mi asum, aşadar, cu toate riscurile, postura de a nu contesta, de a afirma chiar că în zece zile s-au văzut la Bucureşti spectacole care, pentru un motiv sau altul, meritau arătate. Că a fost o ediţie echilibrată, care a aşezat în balanţă diverse tipuri de montări şi care şi-a asumat rolul de imagine coerentă a ceea ce înseamnă în acest moment teatrul românesc, cu bune, cu foarte bune şi cu încercări… Că au fost şi spectacole care, DA, au atins coardele emoţiei atât de hulite de unele voci, dar şi spectacole reci şi pur demonstrative, atât de admirate de altele. Că DA, au fost şi spectacole care pun în lumină evoluţia unor lumi regizorale şi altele care le arată fie involuţia, fie manierizarea (tot o formă de involuţie). Că DA, au existat şi spectacole pentru gusturi să le spunem „prăfuite” (ca să folosesc un cuvânt care a circulat mult în mediul online), şi spectacole pentru gusturi care se declară sus şi tare „neprăfuite”. Că DA, au fost şi spectacole după textele lui Caragiale (culmea! în Anul Caragiale…), spectacole de altfel cu idee şi care meritau aşezate într-un context anume (mă amuză gândul că toată presa, plus reţelele de socializare, ar fi urlat că e imposibil să nu ai o secţiune Caragiale în Anul Caragiale, în cazul în care ea n-ar fi existat…).

Una peste alta, ediţia din acest an n-a fost nici pe departe săracă şi, mai mult decât atât, am să spun chiar că a avut un mare merit: acela de a nu fi monocordă. Şi, într-adevăr, mi se pare un merit în sine că am văzut şi spectacole care nu mi-au plăcut (ca să folosesc un cuvânt ce trădează intenţionat subiectivitatea), şi unele care m-au înfuriat, pentru că e un semn al diversităţii.

P.S. De apreciat au fost Divanele din fiecare dimineaţă, la care au fost invitaţi artişti prezenţi în FNT. La ele însă, cu câteva excepţii, au participat mai mult studenţi teatrologi. Opiniile exprimate în spaţiul public înseamnă, din păcate, în lumea noastră, opinii exprimate pe Facebook, unde e mai uşor să te ascunzi în spatele unei postări…