O serie de gaguri excelent concepute şi realizate, cu darul de a-i induce spectatorului un foarte plăcut sentiment de déjà vu. Gaguri menite să satisfacă orizontul de aşteptare al publicului răsfăţat de comediile bufe ale primei jumătăţi de existenţă a cinematografului. Şi, mai ales, de minunatele filme cu Stan şi Bran. Cu inventivitatea care-l caracterizează, Horaţiu Mălăele – de astă dată în postura de regizor – îşi costruieşte demersul comic pe structura familiară nouă din întâlnirile (pe care se presupune a le fi avut de-a lungul vieţii) cu Stan Laurel şi Oliver Hardy.
Cine nu i-a păscut nu-i cunoaşte, iar cine nu-i cunoaşte nu prea pare a se bucura de spectacol: am avut surpriza ca la premieră să vad cel puţin o duzină de tineri părasind Sala Mare a TNB. În timp ce noi ceilalţi hohoteam de râs la momentul în care Barry Derrill (Daniel Badale) se tot lupta cu poliţa dulapului de vase, sau la cel în care sute de mere au acoperit ca din senin scena, sau la magistralul gag în care eroii leagă vaca de o funie trecută prin hornul cuptorului şi o înnoadă apoi de piciorul scaunului pe care era cocoţat Darry Berrill (Mihai Constantin) care tocmai se străduia să schimbe un bec, tinerii de care am pomenit părăseau sala (privindu-ne – dar poate doar mi s-a părut – cu superioritate). Suntem generaţii diferite, nu am citit aceleaşi cărţi şi nu am văzut aceleaşi filme. Dar există cărţi şi există filme care n-ar trebui ratate de nici o generaţie…
Profesorul Andrei Bantaş a tradus piesa “The End of the Beginning” – scrisă de Sean O’Casey în 1934 – sub titlul “S-a sfârşit cum a-nceput”. Este povestea simplă, cea dintotdeauna, a cuplului: cine ce face, a cui muncă e mai importantă, pe umerii cui apasă povara cea mai grea a familiei. Problema, care nu s-a tranşat nici în ziua de azi, îmi aminteşte de un banc şi vechi, şi actual: tânărul însurăţel îi promite nevestei că toată viaţa o va proteja, ea urmând să se ocupe doar de treburile casei, în timp ce pe el îl preocupă marile probleme ale existenţei cum sunt pacea, dezarmarea sau, mai nou, încălzirea globală… Dacă tot vorbim de poveste, atunci trebuie spus că decorul creat de Ştefan Caragiu şi costumele Lilianei Cenean sunt chiar de poveste. Dintr-o poveste. Nu ştiu de ce, dar eu m-am gândit la Jack şi vrejul de fasole.
Suntem martorii primei şi ultimei zile în care Darry Berrill şi consoarta lui, Lizzie (Victoria Dicu), şi-au asumat, experimental, unul responsabilităţile celuilalt: ea la câmp, pe furtună, el cu gospodăria, de la spălatul vaselor la hrănitul porcilor. Ziua începe normal, cu obişnuita ciondăneală de încălzire, soldată, de data asta, cu hotărârea de a-şi inversa rolurile.
Între lupta surdă şi plictis, regizorul Mălăele – speculând textul care sugerează gelozia lui Lizzie – ne face să vedem că între cei doi persistă o umbră de tandreţe. Lizzie se pregăteşte să plece. Şi se îmbracă. Şi mai pune o haină pe ea. Şi mai pune una. Şi încă una… Până când înşfacă, într-un ultim şi ferm gest, coasa. Este imaginea-semnal pe care spectatorul i-o păstrează lui Lizzie. De-acum vom şti cum se termină aventura celor doi prieteni singuri acasă. Barry a venit la Darry doar ca, pentru nici un ceas, să repete cântecelul şi un dans pentru serbarea de a doua zi. Sunt doi copii care, uneori, te înduioşează: “Cum pot eu să mai cânt la mandolină?” – se plânge Barry privindu-şi mâna însângerată… Bran e durul, Stan plângăciosul. Aşa sunt şi Darry şi Barry. Şi exemplele pot continua, preţ de un întreg spectacol.
Un spectacol lucrat de Horaţiu Mălăele în filigran şi interpretat fără cusur de Mihai Constantin, Daniel Badale şi Victoria Dicu. Am avut tot timpul senzaţia că regizorul vrea ca spectatorul să nu se implice, să se distanţeze de povestea în sine şi să râdă punctual. Doar să râdă. Poate acesta să fie şi motivul pentru care spectacolului i se poate reproşa că nu se susţine pe tensiune, iar gagurile – fiecare în parte este excelent construit – se înşiră ca mărgelele pe aţă.
spectacolul asta e o gluma proasta, stimata doamna, iar dvs ii cantati in struna cine stie de ce. pana si geniul lui malalele poate sa dea chix – ceea ce s-a si intamplat de data asta… n-are ce cauta pe scena unui teatru national
la cate tampenii se joaca la national… ce mai conteaza? Macar are succes de public. D-l Caramitru a uitat ca un teatru de calivrul nationalului trebuie sa formeze gustul publicului.
E un spectacol prost. Foarte prost. Glume ieftine, usoare si mai ales expirate. Pai cine vrea sa-i vada pe Stan si Bran, intre pe youtube nu se duce la teatrul national! Au ajuns si asemenea fleacuri sa se joace la teatru? La Sala Mare a Tetrului National? Pe scur, e o comedie de o ora, exact ca o sceneta cu Stan si Bran.