Delicatese una şi una

Ceva să-mi meargă drept la suflet am descoperit zilele astea, cu întârziere, deh, ca la voi. Şi chestiunea vine de mă încălzeşte tocmai la ţanc, că iarna e urâţică pe la Bucureşti, iar teatrul nu mai prezintă interes pentru ziare, şi nici celelalte arte… Cine să mai dea bani pe pagini de arte, dacă tot nu se citesc… Mai bine mai bagă un lifestyle, un business, ceva de interes. Cronica şi analiza au murit, trăiască informaţia, de obicei ştire, că de atât e loc.

Bucurie mare pe mine – sincer, nu e doar o figură retorică –  zilele trecute când am pus mâna, în sfârşit, pe un număr din mult aşteptata revistă Alternatives théâtrales, adică pe numărul din noiembrie, dedidat teatrului din România.  Jos pălăria, doamnelor şi domnilor, căci cine ştie cunoaşte, parol! Şi când vezi aşa ceva, parcă evidenţa te izbeşte în moalele capului. O privire asupra teatrului românesc de după 1989 nu e de ici, de colo. Câte nu s-au întâmplat de atunci, câte descoperiri nu s-au făcut în practică, aduse pe aripile visatei libertăţi: au apărut teatrele particulare, s-au dezvoltat independenţii, singuri sau în grup, s-a diversificat peisajul, pe ici a mai crescut calitativ, pe colo a mai scăzut, dus de valul obsesivei şi iluzoriei sincronizări, s-au inventat spaţiile alternative… Au apărut creatori de forţă sau cel puţin interesanţi, au dispărut creatori asemenea. S-au făcut festivaluri, unele bune şi foarte bune, s-au iniţiat programe de teatru pentru amatori etc. etc. S-au întâmplat, cu alte cuvinte, multe şi această entitate fluctuantă s-a stabilizat, în linii mari.

Revista editată la Bruxelles, pe care o tot aşteptam, propune un dosar de înaltă ţinută, coordonat de George Banu şi Mirella Patureau. Un puzzle alcătuit din piese semnate de mai mulţi autori – şi practicieni, şi teoreticieni. Unii scriu tehnic, alţii mai eseistico-literar, unii văd jumătatea plină, alţii văd jumătatea goală, unii văd şi, şi. Câte minţi, atâtea perspective, cum ar veni, ceea ce înseamnă normalitate. Interviuri şi portrete, sinteze şi analize se înghesuie utile dulci în paginile unui număr consistent, ilustrat cu fotografii minunate. Delicatese numai una şi una, scrise de oameni de teatru de vârste şi orientări diferite. Standardul îl fixează George Banu, în studiul din deschidere, luându-şi poziţia generată de identitatea dublă, aceea de spectator român şi străin care frecventează fenomenul teatral european, inclusiv pe cel românesc, cu multă, foarte multă înţelegere. Dacă mi s-ar cere să fac o selecţie, mi-ar fi greu, căci m-au pus pe gânduri toate scrierile adunate aici. De la viziunea lui Victor Ioan Frunză despre relaţia contemporaneităţii cu tradiţia la perspectiva lui Silviu Purcărete asupra artei pe care o practică de atâta amar de vreme… Recunosc că cel mai mult m-a încântat secţiunea „Cuvinte şi portrete de artişti”. Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu şi Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu şi Felix Alexa, Dragoş Galgoţiu, Lászlo Bocsárdi, Gabor Tompa şi Radu Afrim se autoportretizează viu, în nuanţe, cu ajutorul unor intervievatori iscusiţi, atât de diverşi prin scopurile urmărite…

De fapt, diversitatea este aici un merit adevărat. Şi ştiţi de ce? Pentru că e relevantă şi duce undeva, nu macină în gol, nu spune de toate şi nimic. E străbătută de un fir roşu în care se încheagă chipul teatrului în care trăim. Teatru pe care bătrânul Yorick îl iubeşte nespus şi îl trăieşte, deşi îi dă cu tifla adesea… Teasing-ul e o formă de amor, ştiţi, nu?