Despre dramaturgie cu cărțile pe față! Marius Manole: „Oamenii vor poveste”

Concursurile de dramaturgie organizate în România permit prea rar accesul publicului și al concurenților în culise. Ce e bine și ce e rău în ceea ce se scrie pentru scenă explică membrii juriului Concursului Yorick, care au avut de ales din 97 de piese. Pe lângă gustul personal, în câteva cuvinte, ce criterii au stat la baza alegerii lor plus o impresie personală despre dramaturgia românească actuală…

Marius Manole: „Oamenii vor poveste”

Autorii care scriu dramaturgie ar trebui să se gândească și la actori atunci când scriu, să construiască partituri adevărate și conținut adevărat, să construiască acțiune. Teatrul nu trebuie să fie doar o scriere literară. Asta e buba cea mare, din ce am citit aici… Altminteri, la modul general, subiectele nu prea m-au interesat, sunt destul de vagi. Cred că avem nevoie de povești, oamenii vor poveste…

În ceea ce privește scriitura, replicile pe care ei le pun pe hârtie ar trebui să nu uite că trebuie să fie pentru un om, care să le rostească, să și le asume cumva. Per total, am avut sentimentul că e multă scriitură fără miez, că se scrie de dragul de a se scrie.

Teatrul e despre oameni, nu despre idei, eu asta cred. Iar atunci când am ales – din punctul meu de vedere, ca actor, nu ca literat – am ales ghidându-mă după mine, dacă eu aș putea să joc acel text, dacă eu aș putea să spun acele replici. Să închid ochii și să mă văd și să mă aud spunând acele cuvinte. Cred că replicile trebuie să aibă viață și tocmai asta mi s-a părut că lipsește din majoritatea textelor. Cele de pe primele două locuri – „S-a furat mireasa” și „Sclavii vaginelor” – se încadrează aici și mi s-a părut că au și umor, și acțiune, și firesc. De-asta le-am ales…

Monica Andronescu: „Dramaturgilor noștri le e teamă de simplitate”

La nivel general, sunt două probleme importante: subiectele alese și felul cum sunt scrise replicile. Multe dintre texte sunt scrise fără nicio legătură cu realitatea și lipsesc povestea, conflictul, acțiunea. Sunt lipsite de căldura umană și de viață, multe fiind expresia unui subiect care e limpede că-l „bântuie” pe autor, dar căruia nu îi creează nicio punte de legătură cu un posibil public. Iar la nivelul scriiturii, multe sunt defectuoase, replicile fiind lipsite de cea mai mică urmă de firesc, sunt extrem de lungi și de neteatrale, așadar necredibile.

Am ales, deci, acele texte care au cel mai mare grad de reprezentabilitate și care propun subiecte cu miez și, credem noi, ar trece proba scenei. Subiecte care au o cât de relativă legătură cu realitatea din și de lângă noi. Nu demonstrații de idei, ci povești care ne-ar putea interesa pe noi și încă, să zicem, o mie de oameni… Multe dintre textele primite nu trec proba general-umanului și se pierd în hățișuri filosofico-demonstrative. Dramaturgilor noștri le e teamă de simplitate și de povești și caută „interesantul” cu orice preț. Noi am căutat în primul rând combinația potrivită de umor și profunzime și firesc al replicilor. Acele texte în care calitatea literară și teatralitatea funcționează cel mai bine. Cu o singură excepție, din lista celor zece care au mers în etapa finală, și anume „Jocuri de putere”, care este un eseu dramatic, ce rezistă din punct de vedere literar, dar greu reprezentabil pe scenă. Am ales aproape în unanimitate pe primele trei locuri „S-a furat mireasa”, „Sclavii vaginelor” și „Urangutanul”, cu mici nuanțe de la o situație la alta…

Dana Ionescu: „Ca să-și arate plusurile și minusurile, dramaturgia trebuie să aibă șansa de a se arăta pe scenă”

Mai întâi, nu e puțin lucru să primești la un concurs aflat la prima ediție aproape o sută de texte. Interes există și iată, lumea scrie teatru, într-o Românie în care lumea merge la teatru. Scrie teatru cu ambiție, frustrare și stângăcie, într-o cultură în care genul dramatic n-a avut niciodată o mulțime de reprezentanți valoroși, care să reziste la proba trecerii timpului.

În ceea ce privește textele din concurs, remarc, pe de o parte, numărul mare de scrieri anacronice care nu pot decât să te înduioșeze și, pe de altă parte, numărul la fel de mare de texte mult prea conectate la clișeele dramaturgiei actuale – tematice, stilistice etc. Pe de o parte, dramă în versuri à la Alecsandri și, pe altă parte, còpii realiste sau chiar naturaliste ale lumii noastre. Dramaturgii vor să se afirme, să demonstreze etc. Unii au idei, dar n-au uneltele la ei. Alții au uneltele la ei, dar n-au idei. Unii, puțini, au și una, și alta. Unii au viziune, substanță și coerență și reușesc să pună carne pe scheletul de idei. Printre aceștia, autorii tuturor celor zece piese din top. Ironia tare și forța ideatică și stilistică sunt cărțile câștigătoare ale unora (în piese ca „Urangutanul” sau „Whisky, șampanie, atmosferă”), alții scriu experimentat, cu o inteligență bine temperată în scriitură („Sclavii vaginelor”, „S-a furat mireasa”), alții sunt de-a dreptul rafinați („Ridică jaluzelele!”), făcuți pentru un teatru consistent și intens. Alții sfârșesc în telenovelă și neverosimil, chiar dacă scriu bine. Alții au frază poetică, au tensiune și-și pot crea un stil, însă textele lor nu bucură nici sufletul, nici mintea, pentru că nu ar rezista nicicum pe scenă.

Una peste alta, aspiranții la statutul de dramaturg vor și pot. Rămâne de văzut dacă și regizorii și directorii teatrelor vor și pot să facă într-adevăr ceva cu acest texte, nu numai să le deplângă absența sau, cel mai adesea, valoarea sau să monteze un contemporan român o dată la cinci ani. Ca să-și arate plusurile și minusurile, dramaturgia trebuie să aibă șansa de a se arăta pe scenă. Acolo va trece sau nu. Dar cum ajunge pe scenă? Din păcate, poveștile noastre își așteaptă salvatorul o vreme, după care majoritatea îmbătrânesc, ca și oamenii.